„Am suferit precum Mântuitorul, dar la fel ne vom ridica”

În vreme de război, omenirea trăiește după alte reguli, total opuse celor ale mono­tonei vieți de zi cu zi, iar anormalul și nefirescul sunt la ele acasă în uriașa „uzină a morții" care în permanență se hrănește cu oameni, cu suferință. De aceea, soldatul privește viața de pe alte coordonate, în care sentimentul morții iminente îl apropie pe  combatantul de pe front de relația cu divinul, îl face mai conciliant și mai sensibil. Credința, Biserica au un rol aparte în economia unui război, de departe cel mai relevant exemplu fiind cel al Primului Război Mondial, ale cărui aspecte religioase au fost subliniate și analizate de istorici.

Convingerile religioase sunt exprimate cotidian în timpul Marelui Război, soldații duc cu ei cărți de rugăciuni, mici obiecte religioase, iar peste tot sunt improvizate altare unde cei care doresc pot să se roage. Rugăciunea, spovedania, împărtășania fac parte din obiceiurile soldaților. Sărbătorile religioase reprezintă și ele momente aparte în viața combatanților și cel mai relevant exemplu în acest sens îl reprezintă celebrul armistițiu al Crăciunului anului 1914, când soldații germani, englezi, francezi și belgieni au cântat împreună cântecul „Silent Night"/„Noapte liniș­tită", marcând, printr-un armistițiu nescris și neîncheiat așa cum se obișnuia de către generali, Nașterea Pruncului Iisus Hristos.

În spațiul românesc, celebrarea celor două evenimente religioase au avut o cu totul altă rezonanță comparativ cu cea a frontului vestic. Paștile, în special, au reprezentat un eveniment aparte, întrucât Paștile anului 1917, dar și cel al anului 1918 i-au găsit pe români purtân­du-și crucea înfrângerii, a refugiului, iar o parte a țării era îngenuncheată de ocu­pația inamică. De aceea, probabil, mai mult ca niciodată, românii au trăit, au simțit și înțeles această sărbătoare cu o intensitate cu care rar s-au mai întâlnit de-a lungul istoriei noastre.

În zonele ocupate de armata germană, Paștile au fost însoțite de tristețe

Documentele oficiale, desigur, nu au consemnat cum au petrecut românii acele sărbători în urmă cu 100 de ani, din fericire, bogata literatură memorialistică, dar și cele câteva ziare care mai apăreau la Iași ne-au oferit posibilitatea de a reconstitui cum au trăit românii sărbătorile pascale, care au fost gândurile și speranțele lor. Regina Maria, preoți, ofițeri, civili și-au descris cu toții povestea de viață, mărturisind inclusiv despre modul cum au întâmpinat sărbătorile pascale, dar mai ales dezvăluind sentimentele și trăirile interioare ale dramelor personale, dar și cele legate de soarta națiunii române. Cel mai adesea, literatura memorialistică face apel la trăirile biblice, fiecare narator parcă simțind suferințele cristice pe care le raportează la propriile trăiri: „Au trecut și Paștile în aceeași singurătate și tristețe", scrie un ofițer român; „Este foarte trist orașul", se confesează o memorialistă din Muntenia ocupată.

„O camaraderie și frățietate dintre acelea care edifică și înalță suflete"

În primăvara anului 1917, Paștile ortodox s-au sărbătorit pe data de 2/15 aprilie 1917, iar în toată zona frontului coman­danții armatei române au dispus ca slujbele de Înviere să fie oficiate cu mare fast, tocmai pentru a da un mesaj de speranță: „Suntem aici, am suferit precum Iisus Hristos, dar la fel ne vom ridica și țara noastră va renaște. Credeți cu tărie și România va fi puternică din nou". Mobilizat pe front, preotul Cicerone Iordăchescu remarcă faptul că și în 1916 Paștile s-au sărbătorit cu mare pompă, desigur România nu era în război, iar optimismul era omniprezent la toți. Acum, în 1917, scrie preotul Iordăchescu, „comandantul nostru ținea ca sărbătoarea Învierii să fie prăznuită cu toată pompa. În acest scop a dat ordin să se facă pe o pajiște verde de pe malul drept al pârâului Cașin un umbrar de crengi de brad. Punct la ora 24:00 noaptea, tot umbrarul a fost înconjurat de soldați, iar în mijlocul lor masa pentru serviciul divin, înconjurată de ofițeri. Corul ofițerilor a cântat destul de frumos... Înălțătoare sărbătoare, făcută la miez de noapte, în mijlocul naturii, sub cerul înstelat și în împrejurări când omul este mai aproape de Dumnezeu ca oricând! Cine poate prețui tot binele ce se revarsă în suflete în aceste momente? Ofițerii și soldații se simțeau înseninați, se simțeau frați și mai aproape unii de alții ca oricând. Harul divin se coborâse în sufletele noastre, ale tuturora. S-au ciocnit ouă roșii, s-au salutat unii cu alții cu creștinescul Hristos a înviat! Era o camaraderie și frățietate dintre acelea care edifică și înalță suflete..." Un alt ofițer descrie aceeași atmosferă de comuniune în care ostași și ofițeri ciocnesc ouă și pahare de vin, lor li se alătură și sătenii cu care, astfel, marchează împreună Învierea Domnului.

În teritoriul ocupat de germani, care sărbătoreau Paștile la altă dată, românii sunt obligați să muncească în zilele pascale, fiind amendați pentru că au refuzat aceasta. Pia Alimăneștianu, ­descriind suferința populației în vremea ocupației germane, notează în jurnalul său: „Azi, de Paști, cred că în nici o casă românească nu s-au ciocnit ouă!".

„Ceva temeinic și aproape sfânt trecea de la inima mea către a lor..."

Totuși, există o notă de optimism: jurnalul Reginei Maria. Aceasta își descrie activitățile caritabile desfășurate în Săptămâna Patimilor, suferințele alinate ale bieților oameni nevoiași: „Îmi mulțumi pentru că mă coborâsem spre mizeria lor în acea Duminică a Paștilor... ochii mi se umpleau de lacrimi și simții atunci, cum am simțit adesea, că trecea de la inima mea la a lor și de la a lor la a mea ceva temeinic și aproape sfânt, ceva puternic ca soarta..." La un moment dat, regina se oprește din înșiruirea acestor dureri și remarcă: „Pomii roditori au început să înflorească, așa că și cele mai sărăcăcioase mahalale ale orașului au luat o înfățișare de sărbătoare".

La fel de interesant este și modul în care în urmă cu 100 de ani, în 1918, populația românească a petrecut sărbătorile pascale, care au fost celebrate în data de 5 mai. Atmosfera este cumva antitetică, în sensul că, pe de o parte, unirea Basarabiei cu patria-mamă este un prilej de bucurie, dar, pe de altă parte, încheierea păcii cu Puterile Centrale prefigura cedări teritoriale, robie economică. În ciuda acestor greutăți, românii au privit cu speranță spre viitor, iar credința și încrederea lor nu aveau să fie înșelate: România Mare avea să se nască la sfârșitul acelui an 1918. Ziarele vremii apărute la Iași descriu cu lux de amănunte evenimentele religioase, iar în centrul atenției se află familia regală, Mitropolitul Pimen și armata.

101 salve de tun au vestit Învierea Domnului la Iași

În Săptămâna Patimilor, Regina Maria își dedică întregul timp vizitând familiile nevoiașe, spitalele și orfanii de pe Văile Bicazului și Trotușului, oferind pachete cu alimente, îmbrăcăminte sau medicamente celor care aveau nevoie. În timp ce la Iași ziarele descriau cu mare pompă pregătirile pentru slujba de Înviere, regina a asistat la slujbele religioase din Vinerea Mare și din noaptea de Înviere într-o mică biserică din Onești. Ținuta pentru civili - frac, cravată albă și mănuși negre, pentru militari - ținuta de campanie, își informează un ziar ieșean, „Miș­carea", cititorii care doresc să participe la slujba de Înviere de la Mitropolie. În noaptea de Înviere, la ora 24:00, Regele Ferdinand însoțit de Principele Carol, membri ai Guvernului, comandanți ai armatei au participat la slujba oficiată de Mitropolitul Pimen ­Georgescu. După ce Mitropolitul a rostit Hristos a înviat!, au fost trase 101 salve de tun pentru a vesti tuturor Învierea Domnului și, în subsidiar, simbolic, învierea României.

În acel neuitat an 1918, românii de pretutindeni aflați unii în tranșee, alții sub ocupația duș­mană, în bordeie, case sau palate au sărbătorit cu credință și cu speranță Învierea Domnului. Din suferința, jertfele și durerile lor s-a născut moștenirea pe care noi am primit-o și trebuie să o ducem mai departe!

Hristos a înviat!