Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial „Americanii din Drăguş”

„Americanii din Drăguş”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 28 Sep, 2021

Proclamarea anului 2021 drept „Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României” reprezintă o excelentă ocazie de a evoca istorii ale exilului şi diasporei româneşti. O poveste interesantă este cea a emigraţiei românilor din Ardeal în SUA, la sfârşitul veacului al 19-lea şi începutul celui de-al 20-lea. Atunci, o mulţime de ardeleni, şi nu numai, au luat calea Americii pentru a-şi împlini visul de a strânge bani cu scopul de a cumpăra pământ în satul lor. De cele mai multe ori, însă, ei nu s-au mai întors în patrie, trăind la mii de kilometri depărtare de pământul natal.

Cumva putem spune că această emigrare de la începutul veacului trecut a fost o prefigurare a fenomenului pe care îl trăim azi, când peste 3 milioane de români şi-au lăsat ţara şi au plecat departe, în lume. Câteva versuri sugestive, create în perioada interbelică şi cântate în satele din Ardeal, ilustrează realitatea înstrăinării românilor în acea îndepărtată şi uriaşă Americă: „Foaie verde iederă/ Arz-o focu Americă/ Cu cine-o descoperit-o/ Mulţi copchii o sărăcit/ Şi neveste-o văduvit/ Tot am zis mă duc, mă duc,/ şi maica nu m-a crezut,/ Dar acuma doar ar crede/ mă duc de nu mă moi mai vede/ şi mă duc în ţări străine,/ unde nu cunosc pe nime,/ numai frunza şi iarba,/ rogozu şi papura că de-aia-i pe-aicea”. Pornind de la istoria acestor versuri, aducem în prim-plan impactul pe care emigrarea românilor l-a avut asupra unui sat din zona Făgăraşului.

Cercetări gustiene în Drăguş

Începând cu anul 1925, echipele sociologice ale lui Dimitrie Gusti au pornit să cutreiere România Mare pentru a cerceta lumea satului românesc. Aşa se face că în 1929, între 13 iulie şi 16 august, o echipă monografică, având nu mai puţin de 90 de membri, poposea în satul Drăguş din judeţul Braşov de astăzi. Prima echipă era însoţită şi de un cineast faimos, rămas în istoria cinematografiei române, şi anume Nicolae Barbelian. Acesta a realizat unul dintre primele (dacă nu chiar primul) filme sociologice din lume, intitulat „Drăguş”. Un alt membru al echipei, la fel de celebru, era Constantin Brăiloiu, etnomuzicologul care a înregistrat 7.000 de cântece în decursul campaniilor gustiene, printre care şi cântecul ale cărui versuri le-am amintit mai sus. De altfel, Brăiloiu a scris şi o lucrare, „Viaţa muzicală a unui sat. Cercetări privind repertoriul din Drăguş”, devenită clasică în domeniul etno­muzicologiei. Bogăţia informaţiilor şi frumuseţea vieţii acestui colţ de lume românească i-au determinat pe sociologii acelei epoci să revină aici în cadrul altor campanii, din anii 1932 şi 1933. Drăguşul a devenit, probabil, cel mai cercetat sat românesc al interbelicului.

Una dintre surprizele pe care le-au avut cercetătorii echipelor gustiene a fost cea a modului în care emigraţia în America se reflectase în viaţa comunităţii şi mai ales lăsase puternice amprente asupra oamenilor de acolo. Meritul, după cum avea să afirme Henri Stahl, îi aparţinea lui Adrian Negrea, membru al echipei gustiene, care s-a preocupat în mod special de „americanii din Drăguş”, aşa cum erau numiţi de către săteni cei care avuseseră experienţa emigrării în SUA şi care se întorseseră în satul lor.

În 1933, Adrian Negrea publica în revista „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială’’, condusă de Dimitrie Gusti, un studiu de 38 de pagini intitulat „Procesul de emigrare a drăguşenilor în America”, în care expunea concluziile cercetării sale. „Drăguşenii, afirma sociologul Negrea, au participat la un exod social intercontinental datorită nevoilor şi a unui element nou: spiritul de imitaţie. La epoca de care vorbim, emigrările în America luaseră proporţii mari şi se întinseseră cu repeziciune în tot Ardealul. Se svonea din sat în sat că pleacă oamenii într’un loc unde se câştigă bani mulţi”.

La început neîncrezători, când au văzut că în adevăr cei plecaţi trimit bani în sume mari, temerile au dispărut şi tentaţiile au devenit din ce în ce mai puternice. Companiile de transporturi şi agenţii de propagandă au oferit condiţii avantajoase de călătorie, exagerând posibilităţile de câştig. Se formase o adevărată psihoză a emigrărilor căreia locuitorii din Drăguş, împovăraţi de greutăţi, nu i-au putut rezista. Între 1901 şi 1929, din Drăguş au plecat în America, conform sursei amintite anterior, 270 de săteni. În 1929, se mai întorseseră doar 132, 15 muriseră acolo, iar 123 se stabiliseră definitiv în America. Cei plecaţi aveau vârste între 14 şi 50 de ani. Majoritatea a emigrat între anii 1901 şi 1913, în acest ultim an motivele fiind generate de criza economică şi de frica unei epidemii de rujeolă care se răspândise în sat şi care provocase moartea a jumătate dintre copiii născuţi atunci, plus a altor 150 de săteni. 

Păstrarea Ortodoxiei

Primul sătean plecat din Drăguş, în 1901, a fost Iason sau Ion Tătaru, în jurul căruia, ne spune studiul citat, „ceilalţi drăguşeni s-au strâns ca albinele pe lângă matcă, pe măsură ce au sosit aici”. Interesant este că durata emigrării în America a fost cuprinsă în intervalele de timp de 1 până la 7 ani, iar zonele unde au muncit au fost în statul Ohio. Ei au stat acolo până au strâns sume suficiente de bani care să le permită crearea unei gospodării. Într-un alt studiu despre Drăguş, sociologul Henri Stahl creiona şi el un portret al drăguşenilor care reveniseră în satul lor: „Oameni cari în America ajunseseră conducători de negri în mine, «başi» la fabricile Ford, gangsteri contrabandişti de rachiu, umblând în haine orăşeneşti şi la volanul automobilelor (unii se întorc în sat cu asemenea motoare), de îndată ce iau coarnele plugului, se îmbracă iarăş «omeneşte» şi se amestecă printre ceilalţi. Câtva timp îi mai deosebeşti. Ceva în conformaţia gurii, rasă şi strânsă parcă de efort, dau un aspect ciudat acestor ţărani, cari în restul înfăţişării lor nu amintesc nimic orăşenesc. Apoi cele din urmă semne se şterg şi, fără a uita engleza şi dorul de a pleca din nou - sunt iarăş la fel cu ceilalţi: în stare să-ţi cânte autentic frumoasele melodii ale Drăguşului, să vorbească aceeaş limbă curată, să ia parte la viaţa ceremonială a satu­lui, cu tot atâta bună-credinţă în păstrarea tra­diţiei ca oricare altul care n’a mers în viaţa lui mai departe de Făgăraş”.

Şi Adrian Negrea descria urmele lăsate de vieţuirea americană asupra drăguşenilor. Americanii din Drăguş, remarca acesta, erau un corp de elită, aveau simţul moral mai dezvoltat, spirit de ordine, respect pentru lege şi cunoştinţe mai multe despre drepturile publice şi politice. În plus, se mai sublinia că americanii satului credeau că în Drăguşul interbelic era prea multă libertate. Prea multă, în sensul că nu se respectă drepturile colectivităţii cum ar fi liniştea publică şi morala publică. La fel de interesantă este şi remarca lui Adrian Negrea din studiul citat anterior, aceea că americanii din Drăguş, deşi fuseseră tentaţi şi chiar expuşi unor presiuni legate de credinţa religioasă, au rămas ortodocşi, aşa cum fuseseră din moşi-strămoşi. Remarcabil este, de asemenea, faptul că valorile familiei au rămas la fel de importante. În intervalul studiat de echipa gustiană, 1901-1929, nici o familie nu s-a destrămat. „Au plecat, ne spune Adrian Negrea, din comună oameni căsătoriţi şi foarte mulţi necăsătoriţi. În rândul celor dintâiu nu s’au înregistrat nici o disoluţie a căsătoriei. Stăteau în America ani întregi, dar în tot timpul erau preocupaţi de cei rămaşi acasă, interesându-se zi de zi prin scrisori despre viaţa pe care o duceau aceştia. Dacă trecea timp mult fără să-şi vadă familia, cel plecat cerea fotografia soţiei şi a copiilor să le poarte cu el. Acelaşi exemplu de păstrare a sentimentului familiei ni-l oferă cei tineri cari atâta timp cât sunt necăsătoriţi contribue la ajutorarea părinţilor şi fraţilor şi imediat ce au posibilităţi, vin să se căsătorească în Drăguş cu fete şi după obiceiurile din sat”.

În mod cert, putem conchide că emigrările drăguşenilor în America reprezintă un fragment din viaţa satului românesc de odinioară, care ar fi putut rămâne necunoscută, ca miile de astfel de întâmplări mărunte ale trecutului satului românesc, însă, graţie efortului unor intelectuali dedicaţi muncii lor şi neamului românesc, poveştile acestea s-au păstrat, iar noi, astăzi, le putem pune în lumină şi transmite mai departe.