Amprente sacre în satul românesc

Troița sfințește spațiul. Îl orientează pe călător, indicându-i direcția cea bună. Ea este și un obiect al memoriei. Mergi pe drum, sprinten sau agale, plin de energie sau ostenit, pe vreme frumoasă sau dimpotrivă. Dintr-odată, privirea îți este atrasă irezistibil de o cruce. Poate fi din lemn sau de piatră. Gândul îți zboară pe dată la Dumnezeu: te oprești pentru câteva clipe, îți faci semnul crucii și înalți o rugăciune. Poate fi cea mai simplă: „Doamne, miluiește-mă!” Sau: „Doamne, ajută-mi să ajung cu bine!” Troița, așa cum o arată numele, este și o adeverire a prezenței Sfintei Treimi.

Negreșit, sute de ani, poate mii de ani, călătorii au socotit în sinea lor, pe bună dreptate, că drumul străjuit de cruci te ajută să ajungi cu bine la capăt. Să îți atingi ținta.

Cine străbate satele României se va uimi de mulțimea crucilor care le străjuiesc, protector. Din lemn sau din piatră, lăsate libere în bătaia soarelui și a vântului, sau acoperite, întocmite mai simplu sau mai laborios, ele continuă să marcheze semnificativ topografia satelor. Simpla lor prezență indică un aspect important, definitoriu pentru psihologia românilor de astăzi: în ciuda transformărilor radicale pe care le-a suportat satul românesc (colectivizarea, industrializarea forțată, politica de descreștinare - toate orchestrate de regimul comunist -, la care s-a adăugat, mai târziu, pătrunderea masivă a menta­lității individualist-consumeriste), românii și-au păstrat obiceiurile creștinești, certificate în timp. Din această perspectivă, crucea de la drum sau troița este un obiect al memoriei și în alt sens: ea adeverește continuitatea, de viziune spirituală și de trăire, cu străbunii noștri. Cu țăranul român.

La răscruce de drumuri

Cine străbate un sat contemplând din loc în loc crucile de pe drum își va pune, inevitabil, o întrebare: de ce, în marea lor majoritate, ele sunt ridicate la răscruci? Acolo unde se întretaie drumurile. Explicațiile sunt diferite și fac parte din registre diferite. În mentalitatea arhaică, la răscrucea drumurilor apăreau tâlharii, dar și duhurile necurate. Cu atât mai mult, dacă ne referim la drumurile care depășeau hotarul satului respectiv. Pe drumețul care părăsea spațiul cunoscut și ordonat al satului îl puteau paște pericole nebănuite. Drumul însuși presupunea pătrunderea în teritorii necunoscute, nefamiliare, lipsite de repere clare. Cu atât mai benefic, deci, era să te oprești în fața unei cruci, să îți înalți gândul spre Dumnezeu și să nădăjduiești în purtarea Sa de grijă.

În cartea Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, etnograful Ernest Bernea citează câteva răspunsuri primite de la țărani, pe vremea în care colinda satele românești împreună cu echipele interdisciplinare ale Școlii Sociologice, întemeiate și coordonate de Dimitrie Gusti. Hotarul, ca limită între lumea ordonată, locuită, cunoscută, securizată și lumea largă din afara lui (fără repere, necunoscută, plină de primejdii), este descris de un țăran în cuvinte sugestive: „În hotar merge omu' liniștit, merge ca pe locu' lui; n-are de ce se teme. Hotaru' e așa, ca o îngrădire ce cuprinde satu'-ntreg. Hotaru' nostru e satu' nostru.” Iar un altul mărturisește: „Cine a trecut hotaru' nu mai e la el acasă. Dincolo e altceva și nu știi ce; poate-i o lume bună, poate nu. Eu știu că de trec, nu mă mai simt bine; am așa o teamă, știu eu?” Răspunsurile pe care le-au dat țăranii inter­vievați de Ernest Bernea la întrebarea „de ce se fac cruci la răspântii?” sunt elocvente pentru viziunea despre lume a înaintașilor noștri. Unul dintre interlocutori explică: „Se pune cruce la răspântie. Știi, între drumuri este și Netrebuitu'; acolo e loc slab și iese-n cale cine nu trebuie, iese la răspântie, că-i omu' neștiutor. Se pune cruce să nu s-apropie Necuratu', că la tot locu' unde se taie drumu' e locu' lui”. Un alt țăran accentuează funcția utilitară a crucii: „Se pune cruce la răspântii că acolo trec mulți călători; să știe unde s-o ia. E răspântie și acolo se taie drumu'. Omu se-nchină să o ia pe calea bună.”

Crucea la fântână

Poți vedea troițe construite în curtea țăranului, în câmpul deschis, la răspântii. Din vechime, unele cruci sau troițe se ridică în apropierea fântânilor. Revenim la răspunsurile țăranilor chestio­nați de Ernest Bernea, care luminează, din interiorul menta­lității românești arhaice, sensul plasării crucilor în vecinătatea fântânilor. Ele descriu fântâna comunitară și, ca loc în care călătorul face un popas, își domolește setea, își recapătă puterile pentru a porni din nou la drum, atras de ținta finală. Un țăran spune: „Se face și fântână la răscruce, că-i loc de hodină și e pomană pentru drumeți”.

Crucea cenotaf

În anul 2008 am inventariat, împreună cu un grup de prieteni cercetători la Muzeul Țăranului Român, crucile presărate pe marginea drumului care mărginește, dintr-o parte, pârâul Slănic, din județul Buzău. Am radiografiat toate crucile din lemn sau din piatră care ne-au atras atenția, sat cu sat, de la Mărăcineni la Bisoca, trecând prin Zărnești, Sărulești și Sările. Am inventariat vreo mie de cruci, unele ocrotind călătorii porniți la drum, altele veghindu-i nu doar pe aceștia, ci și casele și curțile stăpânilor. Am aflat că unii săteni le atribuie o funcție de cenotaf: de marile praznice, familia aprinde la troița din perimetrul locuinței lor lumânări pentru odihna sufletelor celor care au trecut la Domnul. Potrivit Dicțio­narului Explicativ al Limbii Române, cenotaful este un monument funerar ridicat în memoria unei persoane al cărei trup a dispărut sau se găsește în altă parte (de obicei, într-un cimitir).

Din mărturia lui Teofil Sârbescu (în vârstă de 69 de ani la data interviului, din comuna Vintilă Vodă) reiese că în perioada regimului comunist-ateu țăranii erau descurajați să mai ridice cruci prin sate: „Așa se obiș­nuiește. Se ridică, se înalță troițe ca să le meargă bine, ca să le ajute Dumnezeu. Aprindem lumânări la troiță în general de sărbători, de Paște. Înainte de 1989 nu prea era voie să ridici troițe. Unele chiar s-au mai stricat. La altele n-au îndrăznit cei răi să vină. E, au găsit motive cum au găsit și în București la biserici, că încurcă nu știu ce, că deranjează nu știu ce”.

Un călător francez contemplă crucile românești

Între 30 septembrie și 2 octombrie 1896, într-una din călătoriile sale prin România, entomologul Arnold Lucien Montandon, însoțit de fiul său, Marcel, ajunge în satul Meledic, situat pe drumul ce duce spre muntele Penteleu, din același ținut etnografic al Buzăului. Fiul său observă și consemnează în scris impresia puternică pe care i-au lăsat-o ineditul, omniprezența și varietatea crucilor din satele pe care le-au străbătut: „...Cruci din piatră masivă se perindă, scrijelite cu inscripții, adesea foarte frumoase, toate având o expresie a lor, însemnând cu personalitate spațiul, cu cele trei brațe ale lor. Una mai veche, din lemn, atât de stranie, te face să te gândești la crucea Lorenei. Lateral, sub fiecare extremitate a crucifixului, la jumătatea înălțimii lemnului central, poartă alte două cruci mici, sculptate delicat, una, din păcate, distrusă; se află la intrarea într-un sat, după un vad. De partea cealaltă a drumului, sub copaci, printre trunchiuri strâmbe de salcie, o altă cruce, nouă, zugrăvită un pic stângaci și în culori poate prea vii, fără nuanțe și patină, povestește istoria făuritorului ei”.

Însemnările lui Marcel Montandon dovedesc, o dată în plus, continuitatea culturii și ci­vilizației tradiționale româ­nești, a cărei esență a fost și este creștină.