Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Apostolicitatea Crezului sau „Noi mărturisim ce ni s-a încredinţat“

Apostolicitatea Crezului sau „Noi mărturisim ce ni s-a încredinţat“

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 09 Mar, 2010

Secolul al II-lea d.Hr. a reprezentat o perioadă de căutare şi precizare a conţinutului esenţial al credinţei creştine. Sfântul Ignatie Teoforul atrage atenţia asupra elementelor esenţiale ale credinţei. De asemenea, la finalul secolului al II-lea (c.180), observăm şi una dintre primele formulări de credinţă în cadrul unui sinod local ţinut la Smyrna. Profesiunea de credinţă în cadrul martiriului este din ce în ce mai răspândită şi în documente, un exemplu este cel al Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful.

Mărturisirea Sfântului Ignatie Teoforul

La începutul secolului al II-lea s-au pus, treptat, bazele ierarhizării clericale. Chiar dacă Apostolii au hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi, rolul acestora în cadrul cultului şi al comunităţii creştine a suferit permutări importante, mai ales în primele trei secole. De aceea, odată cu Sfântul Ignatie Teoforul, centralitatea episcopului în comunitatea creştină a început să se impună. Însă această centralitate apare pentru că episcopul este considerat cel care menţine unitatea de credinţă şi păstrează comunitatea omogenă în jurul său. Contribuţia hristologică este împletită minunat cu ecleziologia. Episcopul este un urmaş al lui Hristos, nu un înlocuitor, de aceea este necesar ca el să păstreze dreapta credinţă şi să afirme fără teamă adevărurile fundamentale ale acesteia. În epistola către Tralieni, spre exemplu, Sfântul Ignatie critică foarte aspru părerea dochetistă conform căreia Mântuitorul ar fi avut doar un trup aparent. „Fiţi, prin urmare, surzi când vi se vorbeşte de altceva decât de Iisus Hristos, Cel din seminţia lui David, Fiu al Mariei, Cel Care cu adevărat S-a născut, a mâncat şi a băut, Care cu adevărat a fost prigonit în timpul lui Pilat din Pont, Care cu adevărat a fost răstignit şi a murit în văzul celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, Care cu adevărat a înviat din morţi“ (Tralieni, IX:1-2 în: Creeds of the Churches: A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, John H. Leith (ed.), (USA: Anchor Books Edition, 1973), pp. 16-17). Această mărturisire de credinţă rezumă practic elementele esenţiale ale lucrării Mântuitorului: Întruparea, Pătimirea pe cruce şi Învierea. Acestea sunt adevărurile de credinţă care nu trebuie uitate şi care necesită o afirmare continuă în cadrul comunităţii creştine. La Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, însă, mărturisirea de credinţă se îmbogăţeşte cu afirmarea lucrării Tatălui.

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful - mărturisirea de credinţă în martiriu

În actul martiriului, Sfântul Iustin face o scurtă profesiune de credinţă creştină. „Ne închinăm Dumnezeului creştinilor, pe care Îl considerăm Unul dintru început, creator al tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute. Credem şi în Domnul Iisus Hristos, alesul lui Dumnezeu, Care a fost vestit mai înainte prin profeţi şi a vieţuit cu oamenii, bine-vestitorul mântuirii noastre şi învăţătorul poruncilor drepte“ (Creeds of the Churches: A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, John H. Leith (ed.), (USA: Anchor Books Edition, 1973), p. 18). Se remarcă în această mărturisire de credinţă faptul că Iustin nu poseda la momentul respectiv o viziune corectă despre Sfânta Treime. E normal, având în vedere că ne aflăm la începutul creştinismului şi adevărurile de credinţă de-abia începeau să fie precizate cu exactitate. Credinţa corectă în Sfânta Treime este stabilită cu e-xactitate abia în anul 325, odată cu Sinodul Ecumenic de la Niceea. Această mărturisire e, însă, importantă prin două aspecte. Primul dintre acestea este faptul că Sfântul Iustin accentuează aici lucrarea Tatălui, deşi nu Îl menţionează sub acest nume. Deja exprimarea sa aduce aminte de începutul Crezului ortodox de la Niceea: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.“ Chiar dacă acest fragment din martiriul Sfântului ar reprezenta o interpolare târzie, este greu de crezut că aceasta s-a petrecut după anul 325. În al doilea rând, Sfântul Iustin dezvoltă admirabil conexiunea între actul Întrupării şi vestirea acestuia de profeţii Vechiului Testament. Chiar dacă nu afirmă deofiinţimea Fiului şi a Tatălui, Iustin dezvăluie existenţa Mântuitorului dinainte de Întrupare. De asemenea, insistă asupra uneia dintre demnităţile Mântuitorului: cea de profet ca „bine-vestitor al mântuirii“ şi „învăţător al poruncilor drepte.“ Această mărturie, datată în principiu cu anul martiriului Sfântului Iustin - 165 -, este îmbogăţită minunat prin mărturisirea Sinodului local de la Smirna (c. 180).

„Sinodul“ de la Smyrna (c. 180)

Mărturia acestui sinod a fost păstrată de Ipolit al Romei. Textul este foarte concis şi aduce în discuţie o serie de elemente noi. „Cunoaştem în adevăr un Dumnezeu şi Îl mărturisim pe Hristos drept Fiu, Care a suferit, a murit şi a înviat a treia zi, Care S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui şi va veni să judece vii şi morţii. Şi spunând aceasta, noi mărtu-risim ceea ce ne-a fost încredinţat şde predecesorii noştriţ“ în: Creeds of the Churches: A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, John H. Leith (ed.), (USA: Anchor Books Edition, 1973), pp. 18-19. Poate pentru prima dată apare într-o mărturisire de credinţă faptul că Hristos S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. De asemenea, o noutate importantă este credinţa în a doua venire şi Judecata universală. Aceste aspecte existau deja în comunităţile creştine, dar, cu toate acestea, nu erau incluse propriu-zis într-o mărturisire de credinţă precum cea precizată. Se poate spune că aici, la Smyrna, se face pentru prima dată menţionarea într-o mărturisire de credinţă a Înălţării la ceruri şi a Judecăţii universale. Nici măcar peste aproape 70 de ani la Cartagina, în cadrul slujbei Botezului, mărturisirea de credinţă nu cuprinde amănuntul Înălţării Domnului. Probabil că încă se mai punea accentul principal doar pe triada Întrupare-Patimă-Înviere. Acesta a fost nucleul central al credinţei în Hristos, cel puţin în primele trei veacuri. Abia apoi au fost introduse în mărturisirile de credinţă aspecte legate de Înălţarea la Ceruri. Speranţa escatologică exista, dar acest lucru nu apare majoritar decât în mărturisirile de credinţă ale martirilor, care amintesc adesea de a doua venire a Mântuitorului şi Judecata dreaptă care va avea loc atunci. În cadrul liturgic, însă, nu întâlnim direct această precizare, cel puţin în mărturisirea de credinţă, în primele două secole. Un alt aspect important al mărturisirii de credinţă de la Smyrna este apostolicitatea ei. „Şi spunând aceasta, noi mărturisim ceea ce ne-a fost încredinţat (de predecesorii noştri)“ (p. 19). Mărturisirea de credinţă nu este rezultatul unei creativităţi individuale, selective, care formulează sau modifică esenţa conţinutului în funcţie de propriile păreri. „Apostolicitatea“ Crezului este o urmare a caracteristicii apostolicităţii Bisericii, iar această apostolicitate este rezultatul lucrării Duhului Sfânt şi al comuniunii încredinţate de Sfinţii Apostoli. Mărturisirea de credinţă este rodul conlucrării cu Duhul Sfânt, dar ea se naşte automat din comuniune în interiorul unei comunităţi. Ea cheamă la unitate în credinţă, nu la un individualism creativ. Martirii înşişi nu mărturisesc „propria credinţă“, ci credinţa întregii comunităţi, iar conţinutul acestei credinţe este el însuşi o moştenire apostolică. Am argumentat această părere în materialele precedente. Chiar dacă Crezul ortodox nu este scris ca atare în Sfânta Scriptură, întregul său conţinut este esenţial scripturistic. Nu terminologia este cea care impune în cadrul Crezului (deşi recunoaştem necesitatea afirmării „deofiinţimii“, termen care nu se regăseşte ca atare în Sfânta Scriptură), ci evenimentele care sunt precizate: creaţia lumii, lucrarea Persoanelor Treimii, caracteristicile esenţiale ale Bisericii, escatologia. Toate acestea sunt mărturisite de Sfânta Scriptură. Vom insista mai mult, însă, asupra acestor aspecte cu ocazia următoarelor materiale dedicate mărturisirii de credinţă la Sfântul Irineu de Lyon, Tertullian, Ippolit al Romei şi Ciprian al Cartaginei.