Arhieria, un dar pentru harismaticul arhimandrit Filaret Musta

Încă din perioada uceniciei pe lângă Episcopul Ioan Popasu, binefăcătorul său, Filaret Musta a avut alura unui viitor ierarh prin natura pregătirii sale, dar și prin calitățile care îl recomandau pe deplin pentru treapta arhieriei. Mai mult decât demnitatea rangului de arhiereu i s-au potrivit responsabilitățile unui ierarh, pe care le-a primit și le-a împlinit cu deplină seriozitate. În întreaga sa activitate a fost perceput în administrația eparhială ca arhiereu de facto, îndeplinind toate încredințările primite de la cei patru episcopi alături de care a slujit. Chiar și astăzi se poate constata că multe dintre bisericile eparhiei au fost sfințite de către arhimandritul Filaret Musta, prin delegația primită de la ierarhi. 

De trei ori, în timpul vacanțelor episcopale, a condus eparhia, precum și cele trei sinoade eparhiale electorale. În calitate de mandatar mitropolitan a condus ședința de alegere a Mitropolitului Nicolae Bălan, la Sibiu. În data de 12 septembrie 1908, după trecerea la Domnul a Episcopului Nicolae Popea, a fost ales Episcop al Caransebeșului, fără însă a fi confirmat de guvernul maghiar, datorită poziției ferme de apărare a națiunii române din granița imperiului. Opoziția fără echivoc față de guvernul maghiar și, în special, față de Legile Appony l-au împiedicat să fie recunoscut într-o demnitate, pe care a meritat-o și pe care Biserica locală i-a conferit-o. Cu toate acestea, în schimbul unui compromis cu miză personală, a ales să nu trădeze idealul național, dovedindu-și calitatea de bărbat al neamului sau om de stat. De altfel, nu a existat niciodată această miză personală, de a ajunge ierarh cu orice preț, probabil și datorită faptului că, trăind alături de Episcopii Ioan Popasu și Nicolae Popea, cunoștea povara omoforului. Într-un context, el însuși amintea: „N-am râvnit după episcopie, trecutul îmi este martor. O puteam avea în 1889, dară din considerente binecuvântate am declinat-o de la mine” (Foaia Diecezană, nr. XLV, nr. 42/19 octombrie 1930, p. 3). Confirmarea acestei convingeri s-a făcut și în anul 1920, când declină din nou chemarea în favoarea mai tânărului său colaborator Iosif Badescu (Gheor­ghe Jurma, Vasile Petrica, Istorie și artă ­bisericească, Editura Timpul, Reșița, 2000, p. 189).

Dacă pentru mulți slujitori arhieria era darul care oferea premisele unui candidat de a se pune deplin la dispoziția eparhiei pentru care a fost afierosit, Filaret Musta, din postura de slujitor în treapta preoției, confirmase de mult această jertfă, fără a fi așezat în cea mai înaltă demnitate bisericească. Pentru el arhieria a fost o ofrandă a Bisericii pentru tot ce jertfise până atunci. Gestul firesc și duhovnicesc al Episcopului Iosif Badescu, din anul 1921, dar și generozitatea Sfântului Sinod de a-l alege ca Arhiereu-vicar al Episcopiei Caransebeșului au fost primite de credincioșii bănățeni cu mult entuziasm.

Hirotonia întru arhiereu

Ceremoniile religioase dedicate hirotoniei întru arhiereu au debutat în ziua de 4/17 octombrie 1921, la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, în prezența Mitropolitului Nicolae Bălan și a Episcopilor Ioan Ignatie Papp al Aradului, Iosif al Caransebeșului, Roman al Oradiei Mari, și Ilarion, Arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. La soborul de ierarhi s-au adăugat arhimandritul ales, Filaret Musta, membrii Congresului Național Bisericesc, corpurile profesorale și elevi ai institutelor arhiediecezane, precum și mulțime de credincioși. Vecernia a fost săvârșită de către protopopul Andrei Ghidiu al Caransebeșului, candidatului prezentându-i-se vestea chemării sale la arhierie, după care acesta a răspuns cu mulțumire chemării sinodului episcopesc, promițând că va păzi cu toată inima turma lui Hristos din Episcopia Caransebeșului (Hirotonia întru arhiereu a Prea Sfinției Sale părintelui vicar episcopesc Filaret Musta, Caransebeș, 1924, pp. 6-7).

La Liturghia festivă cu prilejul hirotoniei, din data de 5/18 octombrie 1921, au participat mulțime de credincioși, alături de cei nouă slujitori, respectiv protopopii Andrei Ghidiu, Sebastian Olariu, Traian Oprea, Petru Barbu, Lazăr Triteanu și Aurel Crăciunescu, la care s-au adăugat protodiaconul Cornel Cornean, diaconul S. Morariu și arhimandritul Filaret Musta. După cercetarea canonică anterioară Sfintei Liturghii, când candidatul și-a mărturisit în fața ierarhilor prezenți fidelitatea față de credința ortodoxă, la momentul cuvenit, după Trisaghion, s-a săvârșit rânduiala hirotoniei întru arhiereu, la sfârșitul căreia Mitropolitul Nicolae Bălan se adresează noului hirotonit, apreciind meritele deosebite pe care acesta le-a dobândit timp de peste o jumătate de veac în slujba Bisericii și a națiunii.

„Trecutul îmi este martor că n-am râvnit după episcopie”

Cu aceeași smerenie și simplitate, noul arhiereu a făcut următoarea mărturisire: „În întreaga mea viață am căutat să-mi împlinesc datorințele mele legate de posturile ce mi s-au încredințat de Biserică, fără considerare la vreo recunoștință și fără a o aștepta... Trecutul îmi este martor că n-am râvnit după episcopie. O puteam avea în 1889, dară, din considerente binecuvântate, am declinat-o de la mine. Biserica din Eparhia Caransebe­șului, prin votul Sinodului eparhial, în anul 1908 m-a distins, alegându-mă episcop, dorința Bisericii eparhiale însă s-a zădărnicit prin guvernul unguresc. Sufletul meu s-a mâhnit, dar nu s-a rănit prin vrăjmășia guvernului, ostil Bisericii și neamului nostru, ba am fost mândru de această vrăjmășie, bine știind că sentimentele mele naționale, iubirea mea de Biserică și neam au fost spinul în ochiul guvernului. În etatea mea înaintată, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu, înalta demnitate a arhieriei, prin darul Sfântului Duh, îmi va da îndoită putere ca în cercul meu de activitate să lucru în interesul bine priceput al Bisericii noastre naționale și implicit pentru binele neamului nostru românesc și astfel al patriei noastre române, pe care noi, cu toții, cu multă ardoare o iubim” (Hirotonia întru arhiereu..., pp. 13-14). La întoarcerea în Caransebeș, vicarul eparhial, de acum episcop, a fost așteptat de oficiali­tățile orașului, care au exprimat sentimente de dragoste și apreciere din partea întregii comunități.

Activitatea Arhiereului-vicar Filaret Musta a fost continuată cu aceeași râvnă, ba mai mult, înalta demnitate ce i s-a oferit a dat acțiunilor sale un plus de responsabilitate arhipăstorească. Astfel, participă alături de Mitropolitul Nicolae Bălan și de Episcopul Iosif Badescu la Congresul Național Bisericesc din data de 2 martie 1925, aducând o contribuție substanțială la problema unificării bisericești (Foaia Diecezană, an XL, nr. 11/1925, p. 3). În ceea ce privește activitatea eparhială, îl regăsim pe venerabilul episcop conducând adesea Consistoriul diecezan cu aceeași tenacitate și rigoare, aducând la ordine administrativă în eparhie toate problemele intervenite în contextul noilor provocări.

Deși era înaintat în vârstă, Arhiereul Filaret Musta a fost dedicat și slujirii liturgice, săvârșind sfințiri de biserici și hirotonii, mai cu seamă că era probabil cel mai bun cunoscător al problemelor eparhiei, fiind martor și participant substanțial la devenirea ei. A slujit cu multă bucurie, în mai multe rânduri, la Parohia Văliug și, întrucât a lucrat la Uzinele din Reșița, localitate învecinată satului său natal, a ținut să binecuvânteze prima locomotivă cu abur construită în România, în perioada interbelică, ieșită pe porțile uzinei în 14 septembrie 1926, denumită locomotiva cu abur 50.243 Regele Ferdinand (Gheorghe Jurma, Vasile Petrica, Istorie și artă bisericească, Editura Timpul, Reșița, 2000, p. 190).

În contextul vitregiei vremurilor, sfințirile de biserici erau un prilej de sărbătoare națională, cu participarea multor locuitori din zona în care avea loc evenimentul. Astfel de evenimente au fost onorate cu multă dăruire de Arhiereul Filaret Musta. Amintim câteva biserici sfințite în calitate de arhiereu în localităţile Foeni (23 octombrie 1926), Șoșdea (26 octombrie 1926) și Gavojdia (1928). În aceeași calitate de arhiereu a hirotonit peste 19 clerici pentru diferite parohii și demnități eclesiastice, în cei nouă ani de slujire. Arhiereul Filaret Musta l-a hirotesit întru prezbiter, în Duminica Samarinencei (18 mai 1928), pe Mihail Costescu, preot în Eșelnița și administrator protopresbiterial al Mehadiei (Foaia Diecezană, an XLIII, nr. 21/1928, p. 6).

„A încărunțit în muncă cinstită și dezinteresată”

Chipul slujitorului devotat și al arhiereului care a încărunțit în muncă cinstită și dezinteresată (Foaia Diecezană, an XLIII, nr. 47/1928, p. 4), cum l-au apelat credincioșii din Găvojdia, a fost zugrăvit în numărul funebru al Foii Diecezane din 19 octombrie 1930, dedicat memoriei ierarhului nonagenar, trecut la Domnul în ziua de prăznuire a Sfintei Cuvioase Parascheva. Într-un articolul dedicat memoriei sale, semnat de colaboratorul Aurel Moacă, se consemna: „Într-o vreme vedeam aproape zilnic în amurg de seară, pășind precaut, cu bastonul în mână, pe calea ce ducea la «Teiuş», pe dâlma de lângă «Timiş» sau pe drumul de ţarină «Dintre Ape», silueta unui preot venerabil, atins de povara bătrâneţei. Era Arhiereul Filaret. Ne aducem aminte că în trecut îl însoțea câte un cunoscut sau prieten; când însă aceștia trecură la cele vecinice, rămase Arhiereul singur, încetinându-i-se tot mai mult mersul cu îna­intarea vârstei. De când apoi picioarele au început să-i denege serviciul funcțiunii lor, n-am mai întâlnit pe Arhiereul Filaret în locurile amintite, căci slăbiciunea care l-a cuprins îl legă de jețul în care s-a odihnit aproape neîntrerupt în zilele ce i-au mai fost hărăzite de la Dumnezeu să le trăiască. Acum, după ce i s-a stins puterea de viață, a fost chemat «ad patres», cum avea el obiceiul să zică, când aducea în vorbă moartea. Cu duioșie amintea câteodată că nu de mult şi-a pierdut prietenii: pe Avram Bârlogia, Emanuil Ungureanu, Vasile Stroescu și cu o astfel de ocaziune continua să zică: «Am trăit destul. Dumnezeu numai atât să mă mai țină în viață, cât sunt integru la minte». Memoria în Domnul a fericitului Arhi­ereu Filaret era cu adevărat extraordinară, devenise proverbială. Cunoștea pe toți preoții, referințele lor familiale, știa să enumere însușirile, meritele şi câteodată şi scăderile lor. Își aducea aminte de toate amănuntele călătoriilor ce le făcuse înainte cu jumătate de veac şi numai în timpul din urmă îl vedeam câteodată clătinând din cap şi zicând: «Ei, ei, încep să uit». Ca iubitor de biserică, în timpul de mai înainte, nu era slujbă dumnezeiască pe care să nu fi cercetat-o. De când însă cu bătrânețea, oboseala îl mai reținea acasă; în schimb slujea la sărbătorile mari cu adevărată evlavie. [...] În jos știa să-şi păstreze autoritatea sa de Arhiereu, iar în sus era supus, adevărat călugăr” (Foaia Diecezană, nr. XLV, nr. 42/19 octombrie 1930, pp. 6-7). Acest statut l-a respectat și după trecerea la cele veșnice, când, prin testamentul redactat în 30 aprilie 1929, lăsa toate bunurile agonisite episcopiei și în folosul tinerilor fără posibilități materiale, care studiau temeinic în străinătate (Liviu Groza, Oameni care au fost, Ed. Mănăstirea „Izvorul Miron”, Româ­nești, 1994, p. 24). Mai mult decât bunurile pe care le-a lăsat eparhiei căreia s-a oferit în totalitate, Arhiereul Filaret Musta s-a lăsat pe sine însuși pildă mereu actuală și demnă de urmat, iar memoria sa veșnică este un nestemat fără de preț pentru istorica Episcopie a Caransebeșului.

Odată cu recunoștința noastră pentru Arhi­ereul Filaret, spunem cu toate generațiile de până acum: Veșnică să fie pomenirea lui din neam în neam!