Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Așezământul Sfântului Paisie și rolul lui în revigorarea vieții monahale

Așezământul Sfântului Paisie și rolul lui în revigorarea vieții monahale

Galerie foto (8) Galerie foto (8) An omagial
Un articol de: Prof. Dr. Elena Rusu - 10 Apr, 2022

Revenit în Țările Române după 17 ani petrecuți în Sfântul Munte Athos, Sfântul Paisie s-a stabilit cu obștea la Mănăstirea Dragomirna, vechea ctitorie a Mitropolitului cărturar și artist Anastasie Crimca. Aici i s-a cerut din partea domnului și a mitropolitului să prezinte regulile după care se conduce comunitatea lui, care este stilul de viață, dar și cum sunt organizați din punct de vedere administrativ. În acest context a apărut necesitatea întocmirii unui Regulament sau Așezământ, încă din primul an al stabilirii la Dragomirna, în 1763.

Bun cunoscător al rânduielilor monahale, pe care le-a studiat intens în anii petre­cuți la Athos, Sfântul Paisie s-a străduit să restabilească în obştile pe care le-a condus pravilele Sfinţilor Părinţi şi să revigoreze suflul vieţii isihaste. Acestea sunt principiile de bază care se regăsesc în Regulament, alcătuit atât pentru nevoile interne, cât şi pentru a arăta mitropolitului care sunt principiile după care este organizată obştea sa de la Dragomirna, după cum am precizat mai sus. Acesta a fost revizuit şi îmbunătăţit la Secu, iar mai apoi la Neamţ. Aşezământul este alcătuit în spirit evanghelic, într-o epocă în care viaţa monahală lâncezea, având ca fundament împletirea rugăciunii cu activităţile zilnice.

Redactat în limba slavonă, principala limbă utilizată de Sfântul Paisie în scrierile sale, documentul a fost tradus în limba română în anul 1867, la Mănăstirea Neamț, de către schimonahul Platon, unul dintre ucenicii apropiați și principalul biograf de limbă slavonă al cuviosului. Manuscrisul se păstrează la Neamţ şi este înregistrat cu numărul 35.

Titlul integral al traducerii în limba română este Rânduiala și așezământul prea fericitului întru pomenire Părintelui nostru starețului Paisie Velicikovschie: a vieții de obște în soborul său.

Scopul Așezământului

Scopul acestui Aşezământ era de a stabili acele reguli general valabile pentru toţi membrii comunităţii, pornind de la Sfânta Scriptură, scrierile Sfinţilor Părinţi şi rânduielile monahale care se respectau în Moldova, în Sfântul Munte, unde cuviosul petrecuse 17 ani, şi cele care se respectau în spaţiul slav, acolo de unde venise însuşi stareţul și unde peregrinase în nu mai puțin de cinci mănăstiri, în doar câțiva ani.

Pentru a le conferi autoritate, regulile au fost supuse aprobării Mitropolitului Gavriil Calimachi şi domnitorului Grigorie Ioan Calimachi, astfel încât să nu existe discuţii legate de fundamentarea şi valabilitatea lor.

De altfel, însuşi mitropolitul „dorind ca să ştie rânduiala şi aşezământul chinoviei fericitului întru pomenire Părintelui nostru Paisie, i-au poruncit lui cu toată dragostea ca să-I arate lui înscris, măcar înscurt, pentru aşa chinovie. Iară părintele nostru stareţul Paisie, după porunca prea sfinţitului mitropolit Kir Gavriil, au scris cătră dânsul, şi cătră totu duhovnicescul soboru, următoarea aceasta arătare” (BMN, Ms. rom. nr. 35, Înainte cuvântare, fila 4f-v).

Structura Așezământului 

Aşezământul a fost redactat în 18 capitole, reprezentând fiecare câte o regulă prin care stareţul urmărea reintroducerea rânduielii în viaţa monahală despre care unul dintre cercetătorii dedicați Sfântului Paisie, părintele Paul Mihail, spunea că era „atât de scăpătată în ultimele secole”.

După ce face o scurtă trecere în revistă a vieţii personale şi a comunităţii cu care venise din Sfântul Munte, Sfântul Paisie prezintă pe larg şi argumentat, acolo unde este cazul, cele 18 reguli, pe care le supune aprobării conducerii bisericeşti şi politice a Moldovei.

Traducerea în limba română începe cu o Înainte cuvântare, redactată de către schimonahul Platon în momentul traducerii. Autorul prezintă istoria pe scurt a vieții Sfântului Paisie din momentul intrării în Sfântul Munte până la momentul stabilirii în Moldova și necesitatea redactării prezentului Așezământ.

Cele 18 reguli ale Așezământului

1. Toate bunurile din mănăstire să fie de obşte, „nici un frate, supt nici un cuvânt, să nu aibă vre o aveare asa, mişcătoare sau nemişcătoare, măcar până la cel mai mic lucru, nici să numească ceva al său. Ci tot ce s-ar trimite de la Dumnezeu spre folosul vieţii de obşte, să fie de obşte”;

2. Fiecare frate este dator să asculte de ceilalţi, dar, mai ales, de stareţ;

3. Stareţul trebuie să fie un foarte bun cunoscător al Sfintei Scripturi şi al scrierilor patristice; Astfel, el trebuie a se „face pre sineşi chipu de smerită cugetare, şi cu totul pildă soborului, prin unirea cea cu un gând, a dragostei cei duhovniceşti. Ne începând nimic de la sineşi a face, fără sfătuire. Ci în multe lucrări din ceale mai de nevoe, să adune din fraţi pe cei iscusiţi în ceale duhovniceşti, şi cu a lor sfătuiri, cercând şi Scripturile, ca să nu fie ceva împotrivirea lui Dumnezeu, a dumnezeieştilor lui porunci, şi a Scripturei, aşa să înceapă şi să facă. Iar deaca s-ar arăta vre un lucru mai de nevoe, pre carele ar trebui a-l arăta şi înaintea atot soborului, să adune şi pre tot soborul, şi prin ştiinţa şi cercetarea obştească atot soborului, asemenea lucru, să se înceapă, şi să se facă”;

4. La sfintele slujbe să se urmeze tipicul Sfântului Munte: „dupre tipicul cel sobornicescu, aşa pre cum ne-am obicinuit în Sfântul Munte al Athonului, să cuvine şi întru acest lăcaşu al nostru, ne călcat întru nimic fără încetare, şi fără toată grăbirea, la asa vreame să se săvârşească. La carea [pravilă] este ne trecută datorie, asă pomeni ctitorii, şi făcătorii de bine, ai sfântului lăcaşu, dupre rânduiala şi tipicul Sfintei Bisearici”;

5. La trapeză trebuie să se urmeze rânduiala Bisericii referitoare la masă şi nici un frate nu are voie să mănânce la chilie: „Înainte stătătoriul cu toți fraţii, în toate zilele este datoriu asă aduna, şi din obşteasca mâncare şi băutură, trimisă de la Dumnezeu, ne vătămătoare cinului monahicescu, toţi să se împărtăşească. Foarte păzindu dezlegarea tipicului obştescu al Sfintei Bisearici. Fraţii sânt datori, ca la trapeză, fie carele după cinul său, cu mantie, rasă şi camilaică să şază şi să mănânce din bucate, cu mare şi mârginită tăceare, şi frica lui Dumnezeu, foarte luându aminte la cetire. Carea este datoare întru toate zilele...”;

6. În chilie, pe lângă rugăciunea minţii, fraţii trebuie să se ocupe cu lucrul de mână şi cu citirea cărţilor sfinte;

7. Fraţii trebuie să fie rânduiţi la ascultări alternativ pentru a evita plictiseala şi a spori în smerenie, fiind îndemnaţi „la smerita cugetare şi la adevărata ascultare, la tăerea voei şi a socotinţelor sale, carea este scara ce sue la ceriu, pre ascultătoriu”;

8. Egumenul trebuie să-i trateze pe toţi la fel, iar pe cei care greşesc să-i sfătuiască ce este bine să facă, iar dacă nu se îndreaptă să-i scoată din mănăstire;

9. Ca econom trebuie să fie numit un călugăr priceput pentru a nu risipi bunurile mănăstirii, dar şi duhovnic „iscusit din fire în înţelegerea duhovnicească”;

10. Noviciatul trebuie să dureze în funcţie de pregătirea spirituală a fiecăruia, dar nu mai puţin de şase luni;

11. Dacă cineva aduce cu sine avere să fie păstrată până la depunerea voturilor, după care poate fi folosită de obşte;

12. În mănăstire trebuie să existe un spital pentru cei care au probleme de sănătate;

13. Recomandă ca în mănăstire să funcţioneze ateliere pentru ca fraţii să-şi confecţioneze singuri lucrurile de care au nevoie;

14. De asemenea, recomandă două case de oaspeţi, pentru a nu locui mirenii în acelaşi loc cu călugării;

15. Interzice intrarea femeilor în mănăstire cu excepția situaţiilor de necesitate (război);

16. Solicită strămutarea tuturor robilor în afara mănăstirii și rânduirea unui preot de mir pentru nevoile mirenilor din acel metoc, astfel încât în mănăstire „să se întemeieze vieață liniștită, și fără de gâlceavă”;

17. Roagă autoritățile ca, la vacantarea postului de stareț, să nu fie numit un călugăr din afara obștii, „ci după conglăsuirea cea cu un cuget, și alegerea atot soborului… să se aleagă din obștea fraților, și să se pue”. De asemenea, precizează criteriile după care să se facă alegerea noului stareț: „Să fie iscusit întru înțe­legerea duhovnicească, și știința Sfintelor Scripturi, și așe­ză­mântul vieții de obște așij­de­rea… și întru toate bună­tățile, să întreacă pre ceilalți frați”. Un aspect foarte important pe care îl precizează Sfântul Paisie este necesitatea cunoașterii limbilor română, greacă și slavonă, „sau de nevoe, măcar dooă: romănească, și slavenească, să le știe bine”. Acesta este un aspect foarte important, deoarece este bine cunoscut faptul că obștea paisiană era una multietnică și era absolut necesar ca starețul să poată comunica eficient cu fiecare dintre frați;

18. Interzice închinarea mănăstirii pentru ca „ne fiind închinată nicăiurea monastirea, să poată cu darul lui XC, să fie întru dânsa, și viiață de obște a fraților, nerăsipită și neclătită”.

Autoritatea Așezământului Sfântului Paisie

Acest regulament a fost respectat atât la Dragomirna, cât şi la Secu şi Neamţ, dar a inspirat şi regulamentele alcătuite de către ucenicii stareţului Paisie. De asemenea, a fost respectat şi în mănăstirile care, prin vitregia vremurilor, au ajuns în afara graniţelor ţării: Basarabia şi Bucovina.

În lucrarea sa despre istoria vieții bisericești din Basarabia, istoricul Boris Buzilă precizează că într-un cuvânt adresat Episcopului Serafim Ciceagov, aflat în vizită la Mănăstirea Noul ­Neamţ, arhimandritul Gurie ­Grosu (viitorul Mitropolit al ­Basarabiei) îl roagă să vegheze asupra respectării „Ustavului şi a predaniilor mănăstirii, cari sunt aşezate de Paisie Velicikovski, în Mănăstirea Neamţului din munţii României şi care cer, între altele, ca slujba lui Dumnezeu să se facă în două limbi: moldovenească şi slavonească”.

De altfel, este bine cunoscut faptul că în comunitatea paisiană de la mănăstirile Dragomirna, Neamț și Secu slujbele se făceau alternativ în română și slavonă, întrucât comunitățile au fost dintru început multinaționale și era necesar ca fiecărui membru să i se asigure dreptul la practicarea vieții monahale într-un mod implicat, conștient și responsabil. De aceea, după cum am văzut în capitolul 17 al prezentului Așeză­mânt, o cerință specială și obligatorie la alegerea noului stareț era cunoașterea la nivel avansat a acestor limbi.

Sistemul pedagogic al Sfântului Paisie

Sfântul Paisie a privit obştea monahală cu totul altfel decât sunt înclinaţi să o vadă unii foarte exigenți în evaluarea vieții duhovnicești a fraților. Este o realitate pe care o subliniază și arhimandritul Ciprian Zaharia când spune că a văzut „până şi în ultimul monah pe acel om înduhovnicit prin care lumea respiră un aer mai curat de poluarea patimilor şi încrâncenărilor şi era convins că numai un astfel de monah poate fi cu adevărat folositor lumii şi lucrării lui Dumnezeu în lume”.

După cum citim în Învățătură la tunderea în cinul monahal, Sfântul Paisie consideră că monahul este un „ostaş al lui Hristos, înfăptuitorul tuturor poruncilor lui Hristos, plăsmuirea creştinismului, noianul smereniei şi stâlpul răbdării... lampă pururea arzătoare a înţelepciunii duhovniceşti, privelişte îngerilor, înfricoşător dracilor... şi cu rânduială trebuie să-şi împodobească firea cu tot felul de bunătăţi: cu smerenie, cu feciorie, cu răbdare, cu dragoste, cu post şi rugăciune”.

În legătură cu povăţuirea fraţilor din obşte, Sfântul Paisie îl îndeamnă pe stareţul Atanasie să împlinească porunca Sfinţilor Părinţi prin care „se rânduieşte a fi dragostea desăvârşită către aproapele, pentru ca de îndreptările lui ca de ale sale a se bucura, iar pentru greşeli a suspina şi a plânge ca şi când a sa pagubă socotind, şi cât îi este puterea a se sârgui de a lui îndreptare, dând mână de ajutor uneori către atot puternicul Dumnezeu cu cea osârdioasă rugăciune. Dar cel ce poate şi cu cuvântul a îndrepta şi a lumina calea mântuirii arătând lui, precum şi sfinţia ta ca un adevărat ucenic al Mântuitorului”. Iar pe maica Nazaria de la Văratec o atenționează că „precum dragostea este mai tare decât toate faptele cele bune, aşa şi lucrul acest ce ţi s-a încredinţat, fiind că este lucrul dragostei, mai mare este decât toate cele bune (conducerea obştii n.n.)”.

De asemenea, în capitolul 8 al Așezământului subliniază că „precum înainte stătătoriul, este datoriu a avea dragoste de o potrivă cătră toţi fraţii, ca cătră adevăraţii întru Domnul duhovniceştii săi fii, asemenea, este datoriu, a lua aminte foarte cu pază, ca şi fraţii, să aibă unul cătră altul, adevărată, ne făţarnică, şi de o potrivă, duhovnicească dragoste. Carea este semnu al uceniciei lui XC. Iară dragoste particulară, şi osebită prietinie, ce sar ivi a unora cătră alţii, ca cea pricinuitoare de ruinare, şi de zavistie, şi sfărămătoare a adevăratei dragoste, să se sârguiască, ca prin toate chipurile, să o dezrădăcineze din obşte”.

După cum am precizat în alt articol consacrat activității cultural-spirituale a Sfântului Paisie, această dialectică individ-colectivitate, părintele Stăniloae o definea „drept împlinirea fiecărui ins prin colectivitate şi îmbogăţirea acelui «duh colectiv» prin zestrea şi din agonisita strădaniilor fiecăruia către desăvârşire”. Arhimandritul Ciprian Zaharia numea „puterea de a ţine la un loc oameni de atâtea firi, de atâtea naţii... una dintre cele mai demne de amintit printre faptele stareţului şi dintre cele mai izbitoare note definitorii ale paisianismului”. De aceea, sta­rețul Gheorghe de la Cernica considera că această lucrare era o „harismă specială acordată numai lui de Dumnezeu”.

Regulamente inspirate din Așezământul Sfântului Paisie

Prevederile prezentului Așe­ză­­mânt au fost punctul de pornire al tuturor Regulamentelor întocmite de către ucenicii Sfântului Paisie care s-au desprins de obștea condusă în mod direct de către el și au întemeiat sau revigorat diverse comunități monahale în spațiul românesc, cel mai cunoscut fiind Sfântul Gheorghe de la Cernica, cel care a readus la viață vechiul schit al vornicului Cernica Știrbei, părăsit și în paragină, copleșit de sălbăticia vegetației și a faunei, care se dezvoltase în voie într-un loc abandonat de foarte mult timp.
De altfel, starețul Gheorghe este ucenicul direct al Sfântului Paisie, unul dintre ucenicii de seamă care îl însoțise în toate comu­nitățile.

De asemenea, marele Mitropolit Veniamin Boldur Costachi al Moldovei a avut ca punct de reper prevederile Regulamentului Sfântului Paisie la întocmirea noului Așezământ al mănăstirilor Neamț și Secu, parafat în anul 1835.

Mitropolitul Grigorie Dascălul al Țării Românești, cel care ucenicise ani de zile pe lângă Sfântul Paisie, a avut ca punct de reper în activitatea lui principiile vieții monahale statornicite de către mentorul său.

Și ucenicii Sfântului Paisie din generația a doua tot la Așeză­mântul  lui se raportau când reglementau viața comu­nităților de care erau responsabili, cel mai cunoscut fiind Sfântul Calinic de la Cernica, care a întocmit un Regulament foarte strict pentru ctitoria lui de la Frăsinei.

Un regulament care a stat la baza revigorării monahismului

Nichifor Crainic aprecia că principiile care au stat la baza redactării Așezământului Sfântului Paisie au fundamentat revigorarea monahismului contemporan, subliniind înnoirea isihastă generată atât în spațiul românesc, cât și în cel slav, prin introducerea Rugăciunii lui Iisus în viaţa de obşte, dar şi a celorlalte principii vasiliene.

Prin aceasta paisianismul devine un curent internațional de reînnoire isihastă, raportarea la el producând efecte în întreg spa­țiul ortodox, mai ales în cel românesc unde s-a dezvoltat, dar și la Sfântul Munte Athos, aflat într-o avansată stare de amor­țeală duhovnicească, precum și în spațiul slav, de care Sfântul Paisie era legat prin origini și cu care a păstrat legătura, existând o bogată cores­pondență între el și stareți sau duhovnici din acel spațiu. De asemenea, există numeroase dovezi ale raportării la principiile de viață neoisihastă paisiană la duhovnici renumiți, care nu îl cunoscuseră personal (cum este cazul Sfântului Serafim de Sarov), dar care auziseră de frumu­sețea vieții monahale în comunită­țile de tip paisian.