„Au socotit că vor putea să-l surpe“

În timpul Războiului ruso-turc din 1710-1711, Constantin Brâncoveanu a rămas în expectativă, fără a înclina balanţa către nici una dintre puterile combatante. O rudă apropiată a sa, spătarul Toma Cantacuzino, a trecut chiar de partea ruşilor, asediind Brăila turcească. Acest eveniment i-a adus prejudicii grave de imagine domnitorului român în faţa puterii otomane suzerane, grăbindu-i un sfârşit deja hotărât. Din păcate, motivarea hotărârii de mazilire a fost „servită“, pe tipsie, turcilor, chiar de familia Cantacuzinilor.

Istoricul Paul Cernovo­deanu afirmă că unel­tirile stolnicului Con­stantin şi ale spătarului Mihai Cantacuzino îm­po­triva domnitorului Constantin Brâncoveanu au început încă din august 1708, „când au în­cercat prin intermediul lui Mihály Rhédey, solul prin­ci­pe­lui Francisc al II-lea Rákóczi (conducătorul răzvrătiţilor cu­ruţi) la Poartă, al lui Ibrahim, paşa de Belgrad, şi al lui Ale­xan­dru Mavrocordat Exa­po­ri­tul, marele sfetnic de taină, să ridice pâri“. I se imputau domnului „birurile grele impuse ţării, stăpânirea sa «tiranică» şi nerespectarea unor privilegii ale boierimii“.

La 9 iulie 1709, boierii Can­ta­cuzini au trimis un emisar la Francisc Rákóczi al II-lea cu un memoriu în 14 puncte, „denigrând pe Brâncoveanu, învinu­it a fi partizan al austriecilor, a-şi fi depus bani în ascuns la Veneţia, a fi înşelat buna cre­dinţă a ţarului“. Între timp, cei doi fraţi mijloceau obţinerea sprijinului Înaltei Porţi pentru înlocuirea domnitorului Ţării Româneşti cu un alt membru al familiei lor. Cernovodeanu no­tează că urzelile boierilor Can­tacuzini nu s-au materializat, întrucât Rákóczi a refuzat implicarea în problemele interne ale principatului muntean. Răz­boiul ruso-turc ce a urmat în anii 1710-1711, când boierii şi domnul aveau viziuni diametral opuse, nu a făcut decât să a­dâncească acest conflict.

Acuzaţii despre domnitorul român trimise deopotrivă creştinilor şi turcilor

Încă din descrierea luptei din 13-14 iulie 1711, ce s-a soldat cu asedierea Brăilei de că­tre ruşi, Toma Cantacuzino era prezentat în „Anonimul Brân­co­venesc“ drept „spătariu Şăi­tă­nescu“ care „au dintr-a lui ne­bună mândrie, ce pururea avea păreri de domnie, sau de sfatul unchilor lui, au lăsat cinstea ce o avea de la domnul său şi binele ce avea fiind spătar mare şi văr premare domnului şi încă nu numai atât, ci mai credincios şi iubit nu avea domnul pe altul ca pe dânsul“. După ce relatează atitudinea domnitorului Constantin Brân­co­veanu faţă de conflictul ruso-turc, cronica leapădă obiectivitatea şi lansează o tiradă îm­potriva boierilor Cantacuzini: „Cantacozineştii, adică Şăi­tă­neştii, care din feliul lor era neodihniţi şi nemulţămitori tuturor domnilor, precum s-au văzut mai pre urmă scris, că tuturor domnilor celor mai denainte s-au arătat cu ficleşug şi cu răotate, şi domnului Costan­din-vodă încă au început să-l ficlenească, de la carele mult bine au avut, ţiind pe unchii lui, Costandin stolnicul, Mihai spătariul în loc de părinţi şi pe verii lui Ştefan spătarul, Radu comisul ca pe nişte fraţi şi cre­dincioşi“. Soarta domnitorului ro­mân era pecetluită de turci încă din 1703, de la Adria­no­pol, arzurile boierilor Can­ta­cu­zini servindu-le drept motiv de mazilire. Evenimentele din 1711, când raiaua turcească Brăila a fost asediată chiar de o rudă a sa, nu au făcut decât să-i grăbească sfârşitul. Ace­leaşi acuzaţii pe care le trimi­teau Cantacuzinii occidenta­li­lor în prima decadă a secolului al XVIII-lea despre Constantin Brâncoveanu erau transmise acum, prin diferiţi emisari, turcilor: „Într-această vreme au socotit că vor putea să-l surpe văzând că turcii s-au mâniat pe dânsul numindu-l hain şi alte ca acestea şi găsind organ pe Mihaiu-vodă, care era domn mazăl la Ţarigrad, ca prentr-însul să lucreze acele hi­cle­şu­guri ale lor. Şi fiind Du­mi­tra­ş­cul hatmanul, fratile lui Mi­haiu-vodă pribeag în Ardeal, la Braşov, fiind ginere lui Mihai spătariul Cantacozino, la dânsul au trimis de au făcut toate peceţile boierilor Ţării Ru­mâ­neşti şi le-au trimis aici la so­cră-său, Mihai spătariul, de au făcut arzuri despre ţară, pâ­rând pre domnul că este hain şi bogat, şi alte vorbe viclene de ale lor, şi acelea trimiţându-le Dumitraşco hatmanul la frate-său Mihai-vodă, le-au dat turcilor, carii bucurându-se de a­ceasta că-l vor putea prinde pe Costandin-vodă, că le era mai înainte frică că nu vor putea pune mâna pă el, i-au făgăduit domniia lui Mihai-vodă“. În tot acest timp, Constantin Brân­co­veanu nu a fost anunţat de nici un membru al stufosului a­pa­rat de informaţii despre unel­tirile ţesute împotriva sa: „Deci aşa umblând cărţile de la unii la alţii şi ticălosul Cos­tan­din-vodă nimic nu ştiia de acestea, ci încă să gătiia de nuntă să însoare pe fii-său Ră­du­ca­nul, să-i dea pe fata lui An­tiohie-vodă, ce au fost domn la Moldova. Şi au trimis pe gineri-său, aga Manolache, cu fii-sa Bălaşa, la Ţarigrad, să aducă co­coana“. Această legătură ma­trimonială dintre Brân­co­veni şi Cantemireşti s-a dovedit a fi tocmai „calul troian“ folosit de turci pentru mazilirea domnitorului român.

„Zvonurile se întindeau până peste hotare“

Anton Maria del Chiaro, se­cretarul brâncovenesc cu­nos­că­tor al racilelor din Ţara Ro­mâ­neas­că, denunţă vicleşugurile care au dus la pieirea unuia din­tre cei mai importanţi conducători români. Dintre apro­piaţi, nimeni nu l-a ocrotit în faţa acestor atacuri. Dim­po­tri­vă, au uneltit împotrivă-i: „Ar fi putut totuşi birui greutăţile, dacă avea mai buni miniştri şi mai puţini duşmani, înlăuntrul ţării, cât şi în afară, cari intrigaseră până la exterminarea sa. Brâncoveanu era o fire atât de naivă că nu credea în posibilitatea unei trădări“. Amin­teşte un singur exemplu, poate irelevant ca formă, dar edificator în ceea ce priveşte fondul - păstrarea unui secret la Curtea Domnească din Bucureşti: „De abia descălecau curierii sosiţi din Constantinopol şi se şi colpor­tau prin dughenile ora­şu­lui noile ştiri venite de la Poar­tă, iar zvonurile se întindeau până peste hotare“. Toată a­ceas­tă zvonistică era însă ţinu­tă sub strictă observaţie de turci: „Îmi amintesc să fi cetit eu însumi, la Târgovişte unde se afla Prin­ţul, o gazetă, în 1713, tipărită la… cu ur­mă­toarea ştire: Aflăm din Valahia, că în Con­stantinopol … etc. etc. O ştire de mică importanţă, dar cu urmări funeste a dovedit că turcii, cărora duşmanii lui Brân­coveanu le trimeteau acele gazete, dădeau toată aten­ţiunea acelor ştiri“. Deşi era conştient că nu însemnau mare lucru, del Chiaro subliniază că se adăugau la „cursele întinse de aceia ce rod ca viermii rădăcina ţării şi cari erau invidioşi de mărinimia şi strălucirea lui Brâncoveanu“. Pentru turci, toate acestea se adăugau la motivarea unei sentinţe deja date. Aşa s-a scris istoria unui domn puternic, evlavios şi cult, dar singur în faţa a prea mulţi duşmani dintre apropiaţi. Cei patru fii prea tineri pentru a ţine piept unor atare vicleşuguri şi un sfetnic preţios şi credincios până la moarte au fost un scut fragil în faţa vitregiilor istoriei lumeşti. În istoria mântuirii însă, sunt cu toţii învingători. Şi sfinţi.