Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Aurelian, protector sau persecutor al Bisericii?

Aurelian, protector sau persecutor al Bisericii?

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 03 Apr, 2013

Aurelian. Un împărat roman care a rămas în istorie drept persecutor al creştinilor. În pofida interesului arătat activităţii Bisericii pe care a susţinut-o indirect prin exilarea lui Pavel de Samosata, precum şi a lipsei clare de dovezi a unei persecuţii pe scară largă, Aurelian nu a fost niciodată pus alături de figuri care au sprijinit creştinismul precum Antoninus Pius, Filip Arabul sau Alexandru Sever. Ştim însă suficiente lucruri despre el, aşa cum credem?

Cuvintele lui Lactanţiu despre împăratul Aurelian sunt următoarele: „Aurelian, fiindcă era nebun şi nesocotit din fire, deşi îşi amintea de captivitatea lui Valerian, uitând totuşi nelegiuirea şi pedeapsa acestuia, a stârnit prin faptele sale pline de cruzime mânia lui Dumnezeu. De fapt, lui Aurelian nu i-a fost îngăduit nici măcar să săvârşească ceea ce plănuise, căci moartea l-a cuprins în toiul primelor sale accese de nebunie. Decretele sale sângeroase încă nu ajunseseră în provinciile mai îndepărtate, când, la Cenofrurium, o localitate din Tracia, şAurelianţ zăcea deja la pământ într-o baltă de sânge, fiind ucis de prietenii săi din cauza unei false suspiciuni“ (Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011, pp. 53-55). Sunt multe aspecte lăsate la o parte în această relatare arbitrară, caracteristică lucrării lui Lactanţiu. În primul rând, Aurelian a fost un împărat care nu a persecutat creştinii în timpul domniei sale, ci numai la finalul acesteia a dorit să o facă, un fapt pe care Lactanţiu îl recunoaşte indirect în ultima frază, deşi s-ar putea înţelege de aici că persecuţia începuse deja la moartea sa, un fapt neadevărat. În al doilea rând, Aurelian a fost ucis de propriul secretar, acesta din urmă răzbunându-se pe el pentru un conflict personal. Comparaţia cu prietenii care îl ucid pe Aurelian datorită unor simple zvonuri este neavenită. În al treilea rând, Lactanţiu omite fie din neştiinţă, fie din rea voinţă un fapt extrem de important din viaţa lui Aurelian, şi anume implicarea acestuia în exilarea lui Pavel de Samosata, unul dintre ereticii cei mai periculoşi din secolul al III-lea. Până la implicarea romanilor în acest caz, Pavel de Samosata nu a putut fi exilat. Nu pare bizar ca un împărat roman care dă o astfel de dispoziţie favorabilă Bisericii să fie bântuit totodată de gânduri sângeroase la adresa comunităţilor creştine? Mult mai aproape de adevăr este relatarea lui Eusebiu de Cezareea: „Întrucât Pavel n-a vrut în nici un chip să iasă din casele Bisericii, împăratul Aurelian a dat o decizie favorabilă, în sensul ca acestea să fie repartizate acelora care vor sta în corespondenţă cu episcopii creştini din Italia şi cu Biserica Romei. Abia în felul acesta persoana sus-menţionată a fost scoasă din Biserică, cu ultima ruşine, de autoritatea civilă. Aceasta era, aşadar, atitudinea lui Aurelian faţă de noi; dar cu trecerea timpului părerile lui despre noi au început să se schimbe şi, îndemnat de unii sfetnici, se gândea să reînceapă prigoana împotriva noastră, lucru despre care circulau zvonuri tot mai insistente“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, col. PSB, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 305-306). Eusebiu de Cezareea, spre deosebire de Lactanţiu, ne mărturiseşte clar implicarea lui Aurelian în bunul mers al activităţii Bisericii în zona de Răsărit a Imperiului Roman. Practic, exilarea lui Pavel de Samosata s-a putut petrece abia după ce romanii au recucerit Antiohia, unde acesta se refugiase şi de unde nu mai dorea să plece, deoarece câştigase încrederea reginei Zenobia din Palmyra, o înverşunată adversară a romanilor, dar care a fost înfrântă în cele din urmă de disciplinatul Aurelian. Pe lângă acest aspect, Eusebiu de Cezareea afirmă cât se poate de clar că existau numai zvonuri de persecuţie înainte de moartea lui Aurelian. El le pune, aşa cum face de obicei, pe seama unor sfetnici ai împăratului, potrivnici credinţei creştine. Aşadar, persecuţia lui Aurelian a reprezentat în realitate, dacă a fost chiar şi atât, numai un proiect care a murit în faşă odată cu cel care ar fi trebuit să îl pună în aplicare.

Sol Invictus, cea mai înaltă zeitate pentru Aurelian

Despre personalitatea lui Aurelian cunoaştem câteva aspecte importante. În primul rând, era un soldat priceput şi un om disciplinat. Mâna de fier cu care îşi conducea trupele i-a câştigat respectul acestora. Romanii erau un popor disciplinat, parcă menit să întreţină ordinea oriunde reuşea să cucerească un teritoriu. În pofida calităţilor sale militare însă, Aurelian nu a reuşit să îi învingă decisiv pe marcomani şi a fost silit să îşi retragă trupele din zona Daciei (aşa-numita „retragere aureliană“). Resursele vastului imperiu nu ajungeau pentru a păstra imensitatea de teritorii. Un aspect interesant al vieţii lui Aurelian se leagă de modelul pe care îl alesese încă de la începutul carierei sale. Aurelian era cucerit de viaţa dusă de Alexandru cel Mare. Încerca să îi imite ţinuta şi comportamentul. Astfel, în cursul unei campanii, aflând că unul dintre soldaţii săi comisese adulter cu soţia celui care îl cazase, a poruncit să fie ucis şi dat ca exemplul tuturor celorlalţi. Motivul nu a constat atât de mult în fapta în sine, cât în ideea că Alexandru cel Mare procedase la fel într-o situaţie similară. De asemenea, textul faimoasei lucrări „Historia Augusta“ ne prezintă un pasaj interesant în care Aurelian are o viziune a cunoscutului filozof şi taumaturg păgân Apollonius din Tiana. Astfel, pe când se afla în faţa oraşului Tianei, care era aliat acum cu regina Zenobia a Palmyrei, Aurelian l-a văzut pe Apollonius. Acesta l-a rugat să nu le facă nici un rău oamenilor din oraşul său natal şi să fie milostiv cu propriii săi soldaţi. Ştim despre Apollonius că se închina soarelui de trei ori pe zi. Inspirat de viziunea primită, Aurelian a zdrobit trupele conduse de Zenobia şi a mers apoi să se închine în templul dedicat soarelui pe care l-a recunoscut drept cel mai înalt zeu (pentru mai multe detalii vezi capitolul despre Aurelian din lucrarea lui Paul Stephenson, „Constantine: Unconquered Emperor, Christian Victor“, Quercus, Londra, 2011, pp. 79-84). Sol Invictus a devenit astfel cea mai înaltă zeitate pentru Aurelian. Însă există aici un aspect remarcat de Stephenson, şi anume că viziunea lui Aurelian este plagiată după cea existentă în lucrarea lui Eusebiu de Cezareea şi care descrie întâlnirea dintre Constantin cel Mare şi Hristos. Practic, Hristos este înlocuit aici cu Apollonius din Tyana, iar Constantin cu Aurelian. Autorul păgân al lucrării „Historia Augusta“ a vrut să fie ironic, astfel, precizând indirect că, în timp ce Apollonius îl îndeamnă pe Aurelian să fie milostiv, Hristos este nemilostiv, îndemnându-l pe Constantin cel Mare să lupte cu tărie împotriva lui Maxentius. Conflictele dintre păgâni şi creştini nu s-au încheiat odată cu venirea la domnie a Sfântului Constantin cel Mare, iar dovezile scrise ne demonstrează cu prisosinţă acest aspect. În materialul următor ne vom îndrepta atenţia asupra persoanei şi domniei lui Diocleţian, poate cel mai înverşunat adversar al creştinismului din primele trei secole.