Autocefalia bisericească: unitate de credinţă şi libertate de conducere

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a primit pe 15 octombrie, în timpul vizitei canonice în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. În prezenţa mai multor ierarhi ai Bisericii noastre şi ai Bisericii Ortodoxe din Grecia, decani şi profesori de la facultăţile de teologie din ţară, profesori de la Universitatea "Al. Ioan Cuza", membri ai Academiei Române, autorităţi, preoţi de la Centrul Eparhial Iaşi, protopopi şi preoţi parohi din Iaşi, Patriarhul nostru a susţinut prelegerea cu titlul "Autocefalia bisericească: unitate de credinţă şi libertate de conducere" pe care o redăm integral în continuare.

I Autocefalia - notă caracteristică a Ortodoxiei

Ortodoxia sau Biserica Ortodoxă universală se prezintă astăzi ca fiind o comuniune de Biserici autocefale surori, egale între ele, libere unele faţă de altele în ceea ce priveşte conducerea administrativă, dar unite unele cu altele prin aceeaşi credinţă, aceeaşi viaţă sacramentală şi aceeaşi structură şi disciplină canonică (juridică). Aceste Biserici autocefale, recunoscute ca atare în întreaga Ortodoxie, sunt: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (cu sediul la Istanbul, Turcia); Patriarhia Alexandriei (cu sediul la Alexandria, Egipt); Patriarhia Antiohiei (cu sediul la Damasc, Siria); Patriarhia Ierusalimului (cu sediul la Ierusalim, Israel); Patriarhia Rusă (cu sediul la Moscova); Patriarhia Sârbă (cu sediul în Belgrad); Patriarhia Română (cu sediul la Bucureşti); Patriarhia Bulgară (cu sediul la Sofia); Patriarhia Georgiei (cu sediul la Tbilisi); Arhiepiscopia Ciprului (cu sediul la Nicosia); Biserica Ortodoxă a Greciei (cu sediul la Atena); Biserica Ortodoxă a Albaniei (cu sediul la Tirana); Biserica Ortodoxă a Poloniei (cu sediul la Varşovia); Biserica Ortodoxă a Cehiei şi Slovaciei (cu sediul la Praga).

Ortodocşii din diaspora care au emigrat din ţările unde Bisericile Ortodoxe sunt autocefale sau care au devenit ortodocşi în urma misiunii unor Biserici Ortodoxe depind, în general şi în mod firesc, din punct de vedere canonic, de una din Bisericile-mamă, în a cărei jurisdicţie canonică şi grijă pastorală se află, fie datorită identităţii de credinţă şi de etnie cu această Biserică, fie datorită faptului că au devenit fiii acestei Biserici în urma primirii Botezului într-o comunitate a acesteia şi de la un slujitor al ei.

Între Bisericile Ortodoxe autocefale surori şi egale între ele, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol se bucură de un primat de onoare care, atunci când împrejurările o cer, se prezintă sub forma unui primat de coordonare a coresponsabilităţii panortodoxe în acţiuni care privesc întreaga Ortodoxie, ca de pildă, în vremea noastră, conferinţele panortodoxe sau dialogul panortodox cu diferitele confesiuni creştine etc. Titlul de patriarh ecumenic pe care îl poartă Arhiepiscopul Constantinopolului derivă de la cuvântul "oikoumene", care înseamnă lumea locuită de oameni. Acest titlu a intrat în uz la Constantinopol, începând cu secolul al VI-lea, deci într-o vreme când oraşul Constantinopol era capitala Imperiului Roman creştin sau a lumii creştine. Cu alte cuvinte, patriarhul ecumenic era patriarhul din capitala imperială a lumii creştine, dar nicidecum patriarhul întregii creştinătăţi, deoarece existau şi alte patru Patriarhii: Roma, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. De altfel, patriarhul ecumenic este ales doar de sinodul Patriarhiei Ecumenice, fără participarea altor Biserici autocefale surori. Titlul de "patriarh ecumenic" este, deci, un titlu onorific care nu implică deloc ideea unei jurisdicţii sau puteri bisericeşti universale. Când însă este vorba de un sinod, sobor sau conciliu ecumenic, cuvântul "ecumenic" înseamnă "a toată lumea" (creştină). Un sinod ecumenic este, deci, un sinod cu autoritate universală, pentru că reuneşte ierarhi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe din lume şi exprimă în modul cel mai solemn credinţa Ortodoxiei universale. Prin urmare, sinodul ecumenic este autoritatea supremă în materie de învăţătură dogmatică, sacramentală şi canonic-pastorală. Dogmele şi canoanele sinoadelor ecumenice sau cele confirmate de ele sunt valabile şi normative în întreaga Ortodoxie.

În comuniunea Bisericilor Ortodoxe autocefale, patriarhul ecumenic, întrucât se bucură doar de un primat de onoare, nu are vreun drept de jurisdicţie asupra celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale surori, nici dreptul de a vorbi sau decide ceva în numele întregii Ortodoxii, fără acordul celorlalte Biserici Ortodoxe surori, dar poate iniţia consultări cu celelalte Biserici autocefale pentru o acţiune comună. Toate acestea arată că autocefalia unei Biserici locale, indiferent de vechime sau mărime, patriarhie sau mitropolie, implică egalitatea ei canonică şi pastorală cu toate celelalte Biserici autocefale surori. Cu alte cuvinte, organizarea vieţii eclesiale a Ortodoxiei universale, potrivit principiului fraternităţii şi egalităţii Apostolilor între ei, se exprimă într-o comuniune de Biserici egale, reprezentată pe plan universal de Sinodul ecumenic, iar la nivel regional (naţional sau provincial), de Sinodul patriarhal sau Sinodul mitropolitan. Chiar şi dreptul de a primi apel şi dreptul de devoluţiune al patriarhului şi al mitropolitului derivă din responsabilitatea lor de a prezida Sinodul patriarhal, respectiv Sinodul mitropolitan. Astfel, sinodalitatea, ca autoritate rezultată din comuniunea dogmatică, liturgică şi canonică a Bisericilor locale exprimată în sinodul episcopilor, nu poate fi subordonată unei autorităţi primaţiale singulare: patriarh sau papă, ci doar prezidată sau coordonată de cel dintâi dintre episcopi. În Ortodoxie, primatul, adică slujirea, oficiul sau rangul de protos, este integrat în sinodalitate, după cum, în Sfânta Treime, Tatăl este "Protos", dar egal cu Fiul şi cu Duhul, iar unitatea lor este comuniunea lor de iubire reciprocă şi de conlucrare fără subordonare, izolare sau separaţie. Astfel, sinodalitatea este imagine sau icoană a comuniunii apostolice, în care întâistătătorul între Apostoli nu este unul deasupra tuturor (unus super omnes), ci unul între egali (unus inter pares), chiar dacă este în fruntea lor. În acelaşi timp, sinodalitatea este şi imagine sau icoană spirituală a comuniunii trinitare, în care Persoanele divine distincte sunt deofiinţă (consubstanţiale), egale între Ele, şi unite în comuniune de iubire, comuniune care se manifestă în dăruirea lor reciprocă şi în conlucrarea lor în creaţie şi în iconomia mântuirii lumii. În acest sens, comuniunea trinitară devine normativă pentru comuniunea eclesială, cum se arată în Evanghelia după Ioan (17, 21-22) şi canonul 34 Apostolic. În consecinţă, devierea de la sinodalitate poate deveni deviere de la eclesiologia trinitară şi apostolică.

Specificul unităţii bisericeşti a Ortodoxiei universale este afirmarea principiului egalităţii şi coresponsabilităţii Bisericilor surori, şi nu afirmarea principiului subordonării sinodului regional sau ecumenic unui singur ierarh, cu putere dogmatică şi canonică supremă şi absolută, cum este puterea singulară a papei în Biserica Romano-Catolică. La această putere singulară şi absolută a papei s-a ajuns treptat, în mileniul al II-lea, după Schisma din 1054, printr-o subordonare sistematică a autorităţii sinoadelor provinciale şi universale (ecumenice) autorităţii papei, care aprobă singur actele sinodului sau conciliului ecumenic, pentru ca acestea să poată fi valide. Din acest motiv, în prezent, singura autocefalie existentă în Biserica Romano-Catolică este autocefalia personală a papei, nu cea a vreunui sinod al episcopilor.

Totuşi, în pofida acestei mari deosebiri între Ortodoxie şi Romano-Catolicism, în privinţa relaţiei dintre sinodalitate şi întâietate sau primat, deosebire care constituie până astăzi un obstacol major în calea unirii celor două Biserici, ceea ce este comun amândurora este importanţa episcopatului în păstrarea unităţii de credinţă, de viaţă sacramentală şi disciplină canonică, de-a lungul secolelor. În acest sens, pentru ca dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică să avanseze, trebuie ca discuţia despre primatul papei să fie pusă în relaţie cu autoritatea sinodului autocefal. Desigur, există la Roma o încercare de revenire la sinodalitate prin instituirea Sinodului episcopilor care se întruneşte periodic, însă acesta nu este în prezent un for decizional, ci doar consultativ.

Deci principiul autocefaliei multiple sau al pluricefaliei distinge Ortodoxia de monocefalia absolută a papei din Biserica Romano-Catolică, în care toţi episcopii Bisericilor locale (diecese), inclusiv patriarhii care prezidează sinoadele Bisericilor Orientale unite cu Roma, sunt subordonaţi papei ca autoritate doctrinară şi canonică supremă. Pe de altă parte, acelaşi principiu al autocefaliei multiple distinge Ortodoxia şi de Protestantism, care, deşi pune accentul, ca şi Ortodoxia, pe libertatea Bisericilor locale, totuşi nu mai are capacitatea de a forma în totalitatea sa o singură Biserică şi nici nu face dovada de a fi păstrat unitatea de doctrină a credinţei, de viaţă sacramentală şi de structură canonică din timpul sinoadelor ecumenice. Aceasta se explică mai ales prin faptul că Reforma protestantă a suprimat episcopatul sacramental şi sinodalitatea episcopală ca manifestare a coresponsabilităţii apostolice în păstrarea unităţii de credinţă de-a lungul secolelor (succesiunea apostolică pe linie episcopală).

Spre deosebire de Protestantism, care se prezintă sub forma unei mulţimi de Biserici sau comunităţi confesionale diferite între ele în ceea ce priveşte atât doctrina credinţei, cât şi viaţa sacramentală şi disciplina canonică, Ortodoxia, fidelă eclesiologiei apostolice şi eclesiologiei sinoadelor ecumenice din timpul arhiepiscopiilor, mitropoliilor sau patriarhiilor autocefale, are conştiinţa vie de a fi sau forma o singură Biserică, în continuitatea Bisericii nedespărţite a lui Hristos, adică a Bisericii din timpul Apostolilor şi al Sfinţilor Părinţi adunaţi în sinoadele ecumenice. Ortodoxia afirmă acest adevăr, nu ca pe un merit al oamenilor, ci ca pe un dar sau ajutor de la Dumnezeu în păstrarea unităţii dogmatice, sacramentale şi canonice a tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, între ele, pe baza Tradiţiei apostolice şi patristice. Astăzi, această fidelitate faţă de Tradiţia apostolică şi patristică trebuie reafirmată ca bază de dialog cu alte Biserici şi uneori ca un corectiv adus unor tendinţe interne de a diminua rolul sinodalităţii în favoarea întâietăţii sau primatului, care este înţeles mai mult ca privilegiu singular decât ca responsabilitate în interiorul sinodalităţii, slăbind astfel fraternitatea şi egalitatea Bisericilor Ortodoxe autocefale surori.

Din punctul de vedere al eclesiologiei ortodoxe, o Biserică locală ortodoxă canonică (în sensul cel mai restrâns) este o episcopie care are în fruntea sa un episcop ortodox canonic, care se află în comuniune cu întreg episcopatul ortodox canonic universal şi, implicit, cu totalitatea Bisericilor Ortodoxe autocefale surori.

De aceea, în Ortodoxie nu oricine şi oricum poate înfiinţa Biserici locale noi, sub pretextul sau cu pretenţia de a crea Biserici "libere" sau "independente", deoarece adevărata libertate creştină nu se realizează prin răzvrătire, schismă sau separaţie bisericească, după cum nici unitatea sau comuniunea eclesială nu se impune prin constrângere, ci libertatea eclesială se manifestă prin afirmarea împreună, în comuniune, a unităţii de credinţă, de viaţă sacramentală, de iubire şi de respect reciproc. Iar când trebuie corectate abuzuri sau devieri de la normele comune şi când se doreşte înnoirea vieţii bisericeşti, acestea trebuie să se facă, pe baza Tradiţiei Bisericii nedespărţite, nu împotriva ei şi nici sub forma rupturii cu ea, ci printr-o fidelitate reînnoită faţă de Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică a lui Hristos de-a lungul veacurilor.

II Drepturile unei Biserici autocefale

Biserica autocefală este o Biserică având conducere proprie sau de sine (în greceşte autos â de sine, propriu; kefalé â cap, conducere). Organismul de conducere al unei Biserici autocefale este Sfântul Sinod prezidat de întâistătătorul acelei Biserici: patriarh, mitropolit sau arhiepiscop. Bisericile autocefale sunt Biserici surori, egale între ele şi libere unele în raport cu altele în ceea ce priveşte organizarea întregii vieţi bisericeşti.

Autocefalia unei Biserici implică în acelaşi timp: multe drepturi, multă libertate şi multă responsabilitate în hotărârile pe care le ia aceasta. Deşi drepturile unei Biserici autocefale nu sunt expuse într-un cod canonic, ele derivă dintr-un consens al practicii vieţii Bisericilor autocefale de-a lungul veacurilor, întrucât totdeauna au existat mai multe Biserici autocefale, în frunte cu patriarhiile vechi Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim (Pentarhia), iar Sinodul III ecumenic (431), prin canonul 8, acordă autocefalie şi Bisericii Ciprului.

Drepturile Bisericilor autocefale sunt:

a. dreptul de a avea propriul sinod al episcopilor, prezidat de un patriarh, mitropolit sau arhiepiscop; acest sinod fiind singura autoritate canonică pentru tot ceea ce priveşte organizarea vieţii bisericeşti; hotărârile sale sunt definitive şi nu trebuie confirmate de vreo autoritate eclesială externă;

b. dreptul de a alege propriii săi episcopi, inclusiv pe întâistătătorul ei (patriarh, mitropolit sau arhiepiscop), fără o confirmare a acestora de către o autoritate bisericească externă;

c. dreptul de a înfiinţa şi organiza eparhii sau mitropolii, sinoade mitropolitane şi adunări bisericeşti eparhiale care privesc comunităţile din jurisdicţia sa canonică;

d. dreptul de a întocmi şi promulga legi sau regulamente şi reguli bisericeşti cu valabilitate pentru toate comunităţile bisericeşti din jurisdicţia sa;

e. dreptul de a înfiinţa instanţe canonice de judecată sau tribunale bisericeşti în vederea reglementării disciplinei bisericeşti;

f. dreptul de a cultiva relaţii fraterne cu alte Biserici Ortodoxe autocefale şi de a întreprinde acţiuni de interes comun într-o anumită regiune, precum şi dreptul de a iniţia dialoguri bilaterale de ordin practic cu unele confesiuni creştine, desigur, nu în numele Ortodoxiei întregi;

g. dreptul de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir (care este folosit la săvârşirea Sfintei Taine a Mirungerii, la sfinţirea antimiselor şi a bisericilor);

h. dreptul de a canoniza sfinţi locali şi de a compune slujbele dedicate lor;

i. dreptul de a înfiinţa şcoli teologice;

j. dreptul de a păstori propria sa diasporă, asigurând preoţi şi ierarhi pentru aceasta.

În rezumat, Biserica autocefală este o Biserică liberă în deciziile sale privind: alegerea şi hirotonirea episcopilor, administraţia bisericească, organizarea educaţiei teologice, a vieţii liturgice şi a activităţii pastorale şi misionare, liberă în ceea ce priveşte misiunea sau slujirea sa în societate, relaţiile frăţeşti sau de cooperare cu alte Biserici, precum şi relaţiile cu autorităţile civile din ţara în care păstoreşte comunităţi eclesiale. O Biserică autonomă se distinge de o Biserică autocefală prin faptul că nu se bucură de toate aceste drepturi enumerate mai sus: de pildă, întâistătătorul sau primatul ei trebuie să fie confirmat de Biserica Mamă, care îşi rezervă şi dreptul de a întocmi şi promulga legi bisericeşti, de a înfiinţa instanţe canonice şi mai ales dreptul de a consacra Sfântul şi Marele Mir, iar uneori şi dreptul de a supraveghea relaţiile Bisericii autonome cu alte Biserici Ortodoxe autocefale sau cu unele confesiuni creştine.

III Condiţiile obţinerii autocefaliei

În ceea ce priveşte acordarea sau recunoaşterea autocefaliei unei Biserici locale de către Biserica Mamă şi de către totalitatea Bisericilor Ortodoxe autocefale, trebuie să precizăm că Ortodoxia nu dispune la ora actuală de reguli canonice unanim acceptate privind modalitatea acordării sau recunoaşterii autocefaliei, fapt pentru care această temă a şi fost înscrisă pe agenda viitorului Sinod panortodox. În decursul istoriei, recunoaşterea autocefaliei unei Biserici dintr-o ţară sau regiune a fost, uneori, un proces complicat şi dificil, condiţionat nu numai de principii canonice eclesiale, ci şi de diferiţi factori de ordin istoric, misionar, etnic şi politic. Astfel, au fost cazuri în care unele Biserici autocefale şi-au pierdut autocefalia pentru o perioadă anume sau chiar în mai multe rânduri (de pildă, Biserica Ortodoxă Sârbă), tocmai din cauza fluctuaţiilor istoriei, a stăpânirilor şi a frontierelor politice statale. Însă când contextul istoric a fost favorabil, autocefalia s-a impus ca o necesitate pastoral-misionară, ca libertate de acţiune sporită. Această orientare are o bază canonică solidă în hotărâri ale Sinodului IV ecumenic şi ale Sinodului VI ecumenic, care permit Bisericii o adaptare misionară şi pastorală adecvată contextului istoric. De altfel, spre deosebire de sfintele dogme care privesc credinţa ortodoxă, sfintele canoane sunt reguli pastorale de organizare a vieţii, astfel încât să fie apărată şi promovată lucrarea Evangheliei lui Hristos în viaţa poporului creştin (cf. canonul 8 al Sinodului III ecumenic).

Între condiţiile obţinerii autocefaliei pot fi enumerate:

a. capacitatea spirituală şi materială a unei Biserici locale de a menţine şi promova credinţa ortodoxă şi de a organiza viaţa bisericească a unui popor în totalitatea sa, fapt dovedit în decursul unei lungi perioade de timp;

b. numărul suficient (cel puţin trei) al episcopilor titulari;

c. dorinţa sau voinţa episcopilor, a clerului şi credincioşilor din eparhiile dintr-o ţară de a se organiza ca Biserică autocefală;

d. un teritoriu bine definit şi un context etnic sau cultural în care această Biserică locală şi-a arătat capacitatea sa misionară şi pastorală;

e. autocefalia a fost adesea condiţionată de independenţa statală sau politică a teritoriului sau a ţării în care se află Biserica locală respectivă. Această condiţionare a organizării vieţii bisericeşti de evoluţia organizării statale derivă din spiritul canoanelor 17 şi 28 ale Sinodului IV ecumenic (451), precum şi al canonului 38 al Sinodului VI ecumenic (Trulan, 692), potrivit cărora, pentru o mai bună coordonare a vieţii bisericeşti şi a activităţii misionare, organizarea bisericească trebuie să ţină seama de evoluţia organizării civile din Imperiul Roman creştin. Însă, după ce imperiile creştine şi Imperiul Otoman s-au destrămat, au apărut statele independente naţionale, în care Bisericile s-au organizat progresiv ca Biserici autocefale, iar unele dintre acestea au devenit mai târziu Patriarhii noi, adăugându-se la vechile Patriarhii din timpul Imperiului creştin, după cum, într-o familie, copiii care ajung la maturitate întemeiază propriile lor familii alături de familia în care s-au născut.

f. Biserica Mamă, care are responsabilitatea canonică şi pastorală pentru Biserica locală, fiică aflată sub jurisdicţia sa, trebuie să fie convinsă de posibilitatea şi necesitatea acordării sau recunoaşterii autocefaliei dorite de această Biserică locală-fiică. Recunoaşterea acestei autocefalii şi, în general, drepturile şi îndatoririle majore legate de ea sunt precizate într-un act oficial şi solemn, numit Tomos; această recunoaştere a autocefaliei de către Biserica Mamă este adusă la cunoştinţa tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, cărora li se cere să recunoască, la rândul lor, Biserica respectivă ca Biserică autocefală soră. În prezent, această procedură este considerată insuficientă şi se află în dezbatere în cadrul unei comisii panortodoxe. Patriarhia Ecumenică doreşte ca Tomosul de autocefalie să fie semnat numai de patriarhul ecumenic, pe când alte patriarhii (Rusă şi Română) doresc ca Tomosul să fie semnat de toţi întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe surori, după modelul actelor Sinoadelor ecumenice semnate de ierarhii care au participat la eveniment.

IV Scopul autocefaliei: comuniunea bisericească fraternă sau unitate în libertate responsabilă

Atât autocefalia, cât şi autonomia unei Biserici nu sunt un scop în sine, ci ele vizează realizarea comuniunii fraterne şi responsabile între diferite Biserici locale, reprezentate prin episcopii lor, comuniune care nu este nici unitate constrângătoare, nici libertate schismatică (separatistă) sau pretext de izolare şi de indiferenţă faţă de viaţa altor Biserici.

Bisericile autocefale nu sunt Biserici independente după modelul statelor independente şi suverane, care pot schimba, într-un fel sau altul, regimul social-politic şi constituţia lor fundamentală, deoarece Bisericile autocefale Ortodoxe au o constituţie sacramentală şi canonică-pastorală comună, adică o identitate fundamentală care le uneşte pe toate şi care transcende principiul autocefaliei ca principiu de conducere administrativă proprie. Acest fapt implică îndatorirea fiecărei Biserici autocefale de a păstra unitatea de credinţă, de viaţă sacramentală şi de structură canonică cu toate celelalte Biserici Ortodoxe, în spiritul Tradiţiei apostolice şi patristice a Bisericii nedespărţite a lui Hristos. Vocaţia primordială şi esenţială a Bisericii este comuniunea oamenilor cu Sfânta Treime, prin predicarea Sfintei Evanghelii, prin Sfântul Botez, prin Sfânta Euharistie şi prin toate Sfintele Taine, toate săvârşite de episcopi, preoţi şi diaconi ortodocşi canonici, astfel încât viaţa Bisericii să fie o imagine sau o icoană a comuniunii Sfintei Treimi, "ca toţi să fie una, precum Noi suntem una" (Ioan 17, 21).

O studiere atentă a raportului dintre unitatea şi libertatea eclesială în înţelegerea lor ortodoxă arată că unitatea bisericească autentică nu derivă din subordonare constrângătoare, ci din consultare reciprocă şi cooperare fraternă, nici libertatea autentică bisericească nu derivă din izolare şi indiferenţă faţă de alţii, ci este o libertate pentru comuniune, deci libertate responsabilă. De ce? Pentru că iubirea creştină, slujirea şi responsabilitatea în Biserică sunt cu atât mai autentice, cu cât sunt împlinite în mai multă libertate. Această legătură strânsă care există între menţinerea unităţii de credinţă şi libertatea bisericească responsabilă este admirabil exprimată în conţinutul Tomosului de recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (din anul 1885), care cuprinde, de fapt, principiile de bază ale învăţăturii ortodoxe despre autocefalie.

Din acest Tomos reies următoarele principii:

a. Condiţia primordială a acordării sau recunoaşterii autocefaliei unei Biserici este: conservarea "unităţii indisolubile a credinţei în legătura dragostei". "Această unitate rămânând neatinsă şi neclintită în toate veacurile - se spune în Tomos -, chestiunile de administraţie eclesiastică şi ordinea demnităţilor se pot modifica potrivit cu starea ţărilor. De aceea, şi Preasfânta, Marea Biserică a lui Hristos, aprobând cu toată bunăvoinţa şi recunoscând cu duhul păcii şi al dragostei schimbările necesare administraţiei duhovniceşti din Sfintele Biserici locale, le binecuvintează şi le confirmă spre mai bună zidire a comunităţii credincioşilor."

Deci putem afirma că recunoaşterea sau acordarea autocefaliei unei Biserici locale care n-a făcut, timp îndelungat, dovada capacităţii sale de a păstra neclintită unitatea credinţei ortodoxe nu constituie un bine pentru viaţa spirituală a acelei Biserici şi nici o acţiune responsabilă din partea Bisericii Mamă.

b. Autoritatea supremă responsabilă de administrarea sau conducerea unei Biserici autocefale este Sfântul Sinod al acesteia, prezidat de un arhiepiscop, mitropolit sau patriarh. Sfântul Sinod al acestei Biserici nu este subordonat altei autorităţi eclesiale, dar, Sfântul Sinod al unei Biserici autocefale trebuie să exercite această libertate totală de conducere bisericească având conştiinţa responsabilităţii directe în faţa lui Hristos, Capul Bisericii şi Arhiereul Veşnic, după cum se spune în Tomos: "aşadar, după cum am deliberat în Sfântul Sinod, cel de pe lângă noi, al iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh şi coliturghisitori, declarăm că Biserica Ortodoxă din România să fie şi să se numească şi să se recunoască de către toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul său Sinod, având ca preşedinte pe Înaltpreasfinţitul şi Preastimatul Mitropolit al Ungrovlahiei şi Primat al României, cel după vreme, nerecunoscând în propria sa administraţie internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe Capul Bisericii Ortodoxe celei una, sfântă, catolică şi apostolică, pe Mântuitorul Dumnezeu-Omul, Care este singura temelie şi piatra cea din capul unghiului, şi întâiul şi supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor".

c. Recunoaşterea autocefaliei unei Biserici locale implică, deci, recunoaşterea autorităţii sale canonice egală cu autoritatea canonică a celorlalte Biserici surori. De aceea, Sinodul noii Biserici autocefale este numit "Sinod frate în Hristos". Prin recunoaşterea autocefaliei, o Biserică fiică devine Biserică soră având maturitate eclesială deplină. Această nouă Biserică autocefală se face cunoscută tuturor Bisericilor autocefale, pentru a fi primită în comuniunea lor universală.

d. În Tomosul de autocefalie se mai precizează că această conducere de sine, în deplină libertate, implică, însă, o conformare liberă cu Tradiţia continuă şi neîntreruptă a Bisericii Ortodoxe.

În partea finală a Tomosului se enumeră şi alte responsabilităţi ale Bisericii Ortodoxe autocefale :

e. Biserica autocefală, deşi se bucură de toate prerogativele şi drepturile inerente autocefaliei, are, totuşi, datoria de a păstra comuniunea de credinţă şi de viaţă sacramentală cu celelalte Biserici autocefale şi, ca atare, Sfântul ei Sinod trebuie să pomenească în dipticele sale pe întâistătătorii acestor Biserici; să colaboreze şi să se înţeleagă cu celelalte Biserici Ortodoxe "în toate chestiunile importante canonice şi dogmatice, care au trebuinţă de o chibzuire mai generală şi mai comună, după sfântul obicei al părinţilor, păstrat de la început".

Toate acestea arată că principiul autocefaliei nu este libertate în izolare, ci libertate în comuniune. Iar dacă această comuniune se manifestă mai ales la nivelul comemorării în timpul Liturghiei celebrate de întâistătătorul unei Biserici autocefale, al informării reciproce privind întronizarea noilor întâistătători şi al consfătuirilor privind problemele de ordin bisericesc, o colaborare mai intensă în ceea ce priveşte viaţa pastorală în diaspora, misiunea şi mărturia ortodoxă comună astăzi în lume ar putea contribui şi mai mult la convingerea că libertatea pe care o oferă autocefalia nu se manifestă în izolare sau autarhie, ci în dinamica vieţii bisericeşti, în cooperare şi ajutorare frăţească.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române