„Avea bucuria celor ce nu se îndoiesc de credința lor”

Nici frigul Aiudului, care era atât de puternic încât parcă îngheța și sufletele celor închiși acolo, nici boala și tratamentul inuman al gardienilor nu au reușit să-l îngenuncheze pe cel cunoscut în memorialistica detenției politice românești drept „duhovnicul cetății", părintele Constantin Voicescu. Prezenţa sa îi obliga pe cei din jurul său să se abţină de la extreme sau răutăţi. Părintele Constantin era un factor de echilibru. Despre cum l-au cunoscut pe cel care se dăruia plenar celorlalți, ajutându-i să-și găsească repere nemincinoase într-o Românie încă duplicitară, ne-au vorbit poeta Ana Blandiana și doctorul Pavel Chirilă.

Doamnă Ana Blandiana, în ce împrejurări l-ați întâlnit pe părintele Constantin Voicescu?

Nu ştiu când am făcut cunoştinţă cu părintele Voicescu, dacă am făcut cumva vreodată cunoştinţă. Ne-am întâlnit la Alianța Civică, iar acolo a fost din prima clipă o atmosferă de fraternitate, de înfrăţire, care eluda protocoalele. Simplul fapt că ne regăseam acolo, în cele câteva camere sărace şi supraaglomerate dintr-o clădire care urma să fie demolată, era o dovadă că suntem de același fel, că suntem făcuţi din acelaşi aluat, şi ne simţeam, indiferent de vârstă, de notorietate, de rang social înrudiţi prin nevoia de a ne opune minciunii postcomuniste şi de a contribui la curăţirea vieţii publice.

Părintele Voicescu spusese odată că suntem asemenea comunităţilor de creştini antici care nu aveau nici un fel de arme când se opuneau vechii lumi şi totuşi au reușit să o înfrângă şi să o transforme, pentru simplul motiv că prima oară în istorie, ei luptau nu ca să ia, ci ca să dea. Apoi am început să mergem la biserica lui, plină de mari intelectuali, unde, intrând, aveai sentimentul că ai ajuns în sfârşit acasă, devenindu-ne şi soţului meu, şi mie duhovnic. A fost, după Tata, singurul duhovnic adevărat pe care l-am avut şi dispariţia lui a fost, şi din acest punct de vedere, pentru mine o mare pierdere, o pierdere existenţială.

„Ne certa că nu avem destulă încredere"

Alături de el, împreună cu alți reprezentanți ai so­cietății civile românești, ați fondat Alianța Civică. În ce a constat aportul său la adunările Alianței Civice?

A fost chiar de la început membru al Comitetului de conducere al Alianţei Civice, ceea ce însemna că ne întâlneam cel puţin o dată pe săptămână la şedinţele de comitet în care se luau toate hotărârile. Eram foarte mândri că avem un preot în conducerea Alianţei. Îmi amintesc că era cel mai optimist dintre noi, în sensul că nu îşi pierdea niciodată speranţa, ceea ce nouă celorlalţi ni se mai întâmpla. Avea un fel de bucurie în priviri (o bucurie care, ţin minte, o păstra şi în timp ce slujea), ceea ce îl făcea să pară tânăr, aproape copilăros. Era bucuria care se degajă şi din scrisul lui N. Steinhardt, de exemplu, bucuria celor care nu se îndoiesc de ideile și de credința lor. Mi-l amintesc mai ales înainte de mitinguri, când noi toţi aveam emoţii că nu va fi lume, iar el ne dădea curaj şi ne certa că nu avem destulă încredere.

Ați beneficiat de colaborarea părintelui la ctitorirea Memorialului Sighet. Cum v-a ajutat părintele Voicescu la aceasta?

Împreună cu Eugen Sahan, părintele Voicescu a scos 'Caietele Rezistenţei~, prima publi­cație dedicată dezvăluirii dimensiunilor represiunii comuniste, prezentând date concrete şi exacte, strânse de la foşti deţinuţi politici, publicând liste de nume de victime. Atâta timp cât au trăit, ani de zile, Romulus Rusan, care conducea Centrul de Studii asupra Comunismului, a lucrat împreună cu ei doi, iar cercetările lor au reprezentat primele informaţii verificate care au alcătuit începutul băncii de date a Memorialului.

Care credeți că ar fi mesajul său pentru tinerii de astăzi și mai ales pentru cei care doresc să îmbrățișeze misiunea preoțească?

Credinţa, speranţa, iubirea și puterea de a se dărui celorlalţi.

***

Părintele Constantin Voicescu avea un spirit mobilizator, cu care îi contamina pe tinerii lui fii duhovnicești. Din punctul acesta de vedere, și el era mereu tânăr. Era o fire foarte optimistă. Tot timpul era convins că îi reușesc planurile. Închisoarea nu a reușit să-l facă nici depresiv, nici răzbunător cu torționarii lui.  La un moment dat, în închisoare, gardienii atei sau anti­creștini au aruncat deținuților pe jos veșminte preoțești pe post de cârpe pentru a face curat. Părintelui Voicescu „i-a revenit un epitrahil" care însă a devenit un odor pe care l-a purtat ascuns pe dosul paltonului până la eliberare și l-a inspirat după eliberare să-și pună în lucrare vocația preoției. - Dr. Pavel Chirilă

„Atâta timp cât nu ne vindem sufletele..."

Domnule doctor, care au fost primele impresii pe care vi le-a lăsat părintele Voicescu atunci când l-ați cunoscut? Încercați un portret spiritual al părintelui.

Este semnificativ prilejul cunoașterii părintelui Voicescu. În 1990, primăvara, am înființat Asociația Christiana, ca o asociație filantropică medicală creștină. Aveam nevoie de un preot vrednic în consiliul Asociației, prevăzând oarecum vremurile de confuzie postdecembriste. Prima impresie nu m-a înșelat. Statură și fizionomie de om încercat, de vultur, cu coloană vertebrală care „mai degrabă se frânge, dar nu se îndoaie". Așa era și dialogul cu el: când am simțit că Așe­zământul Christiana (primul așezământ medical-creștin) se clatină și va fi distrus și am început să intuim și să deducem din ce parte discretă a societății ni se trage, l-am sunat să-mi exprim temerile. Mi-a răspuns așa: „Atâta timp cât conștiința noastră ne spune că am făcut tot ce s-a putut pentru valoarea spitalului și vom fi în continuare disponibili să nu facem compromisuri, trebuie să fim bucuroși". „Atâta timp cât nu ne vindem sufletele, zidurile pot cădea. Le refacem oricând."

Membru fondator și vice­președinte al Asociației Christiana, părintele Constantin Voicescu a participat la înființarea Centrului de medicină socială „Christiana". Cum s-a împlicat în aceste demersuri? Ce amintiri vă leagă de acele începuturi?

El avea „în limitele regimului comunist" o oarecare activitate social-filantropică și în vremurile dinainte de 1989, mergând de sărbători cu daruri în azilurile de bătrâni. Acum aveam ocazia să facem asta organizat și la o scară mult mai mare. Părintele Voicescu a dezvoltat cu multă bucurie și râvnă terapia spirituală în spital și asistența socială în spital și în afara spitalului, alături de părintele Constantin Mihoc.

„Închisoarea nu a reușit să-l facă nici depresiv, nici răzbunător"

Care era opinia sa privitoare la România, cum vedea viitorul țării, ce atitudine avea față de cele ce se întâmplau atunci în țară?

El era un patriot în cel mai frumos sens al cuvântului. Nu vorbea niciodată despre defectele sau imperfecțiunile poporului român, nici despre trădătorii lui. În schimb, cinstea mereu memoria foștilor de­ținuți politici. Pentru verticalitatea și franchețea lui și pentru darurile lui duhovnicești a fost supranumit „duhovnicul cetății" și a fost duhovnicul unui președinte al țării. Era tentat ușor spre viața politică, dar mai mult ca un apărător al valorilor românești și ca un promotor al elitelor creștine, al bunilor și marilor intelectuali creștini. Credea mai degrabă și era aplecat mai mult spre creștinismul social-activ decât spre cel meditativ. Făcea parte din Consiliul de conducere al Asociației Christiana, unde spiritul de dreptate era măsura lui.

Cum se raporta la gene­rația tinerilor?

Părintele Constantin Voicescu avea un spirit mobilizator, cu care îi contamina pe tinerii lui fii duhovnicești. Din punctul acesta de vedere, și el era mereu tânăr. Era o fire foarte optimistă. Tot timpul era convins că îi reușesc planurile. Închisoarea nu a reușit să-l facă nici depresiv, nici răzbunător cu torționarii lui.

La un moment dat, în închisoare, gardienii atei sau anti­creștini au aruncat deținuților pe jos veșminte preoțești pe post de cârpe pentru a face curat. Părintelui Voicescu „i-a revenit un epitrahil" care însă a devenit un odor pe care l-a purtat ascuns pe dosul paltonului până la eliberare și l-a inspirat după eliberare să-și pună în lucrare vocația preoției. Să ne rugăm pentru sufletul părintelui Constantin, spre pomenirea lui în Împărăția lui Dumnezeu.