Bălțătești, un sat care trăiește în pasul vieții de azi

Poveștile satelor românești pot fi cu adevărat fascinante dacă avem răbdare să le descoperim. Pe pământurile Moldovei, în județul Neamț, la poalele Munților Stânișoarei, se află satul Bălțătești care aparține comunei cu același nume. Ajungând pe aceste meleaguri, vei da, cititorule, peste un sat curat și primitor, în care pare că timpul nu a trecut fără să construiască alături de ­locuitori satul de astăzi.

Spusele localnicilor și atestările documentare dau mărturie că Bălțăteștiul exista încă din secolul al XVIII-lea, mai exact din anul 1726, când Miron Barnovschi Voievod oferea stolnicului Dumi­trașcu aceste pământuri, pentru ca apoi, în anul următor, să fie dăruite Mănăstirii Hangu- Buhalnița. Cu toate acestea, despre comună se pomenește încă din secolele XIV-XV, din epoca venirii cotropitorilor tătari și turci. Așezarea, desigur, ființa cu mult înainte de Descălecatul Moldovei, în istorie apare biruința de proporții a oștirii moldovenești la Hindău, actualul sat Ghindăoani ce a aparținut de comuna Bălțătești, sub domnia lui Ștefan I Mușat.

Numele de Bălțătești provine de la un șir întreg de mlaștini și bălți cu apă sărată prezente în zonă cu mulți ani în urmă. Proprietățile de vindecare ale acestor ape au fost descoperite în 1810 de cnejii Cantacuzini ce locuiau pe aceste meleaguri. Apele sărate au devenit materia primă a Băilor balneoclimaterice Bălță­tești care și în zilele noastre tratează oameni din toate colțurile țării.

Trecutul vorbește despre credință și iubire de neam

Domnul Vasile Ailincăi, unul dintre oamenii care se identifică cu prezentul, dar și trecutul localității, a văzut-o crescând, având în mâinile sale sufletele a zeci de generații de elevi.

„Am fost profesor de limbă română și limbă rusă timp de 45 de ani, dintre care 30 de ani i-am petrecut la Bălțătești. După acești ani, m-am întrebat următorul lucru: oare oamenii aceștia cunosc istoria satului? În anul 2001 am reușit să tipăresc prima carte împreună cu un coleg, intitulată Bălțătești - pagini monografice. După ce am scos acest volum cu istoria satului, mi-am zis: hai să vedem - dacă tu ai lucrat în învățământ, cunoști istoria școlii, a învățământului din Bălțătești? Păi o cunosc și nu prea. Nu eram eu prea grozav așa. De când este învățământ la Bălțătești? Din 1830-1831? Din timpul lui ­Gheorghe Asachi? Am fost și la Iași, și la Piatra Neamț. La arhive sunt foarte multe documente, dar scrise în slavă veche. Eu am studiat slavă veche trei ani la facultate. Cu ce-am luat eu acolo, cu ce am găsit pe aici, am făcut istoria învățământului din 1831 până în 2008. Apoi m-am întrebat iarăși - dar oamenii ăștia ce au fost? Au fost creștini sau nu? Așa am descoperit o icoană donată de un anume Burlacu Gheorghe, în 1863. Așa am scris și despre istoria bisericilor din Bălțătești”, ne spune domnul profesor, acum în vârstă de 88 de ani.

Pe lângă aceste aspecte, viața satului și-a urmat cursul de-a lungul istoriei și această comunitate s-a dezvoltat frumos, autoritățile locale fiind într-o strânsă legătură cu Biserica și comunitatea localnicilor.

„Când erau pomeniri, înveleam la sarmale de dimineață până seara...”

Totuși, oamenii nu au uitat vremurile lor pe când erau ei înșiși copii și în care bucuriile aveau alte izvoare. Bătrânii, rămași acum în casele vechi, povestesc cu mândrie despre un trecut cu lipsuri, dar care nu i-a împiedicat să își crească propriii copii în sânul Bisericii și al familiei tradiționale.

„Mai demult, pe când eram eu copilă și mergeam cu animalele la păscut, luam în traistă o bucată de mămăligă și câteva mere. Mergeam desculță prin iarbă și cântam toată ziua. Pe atunci nu se găseau toate câte se găsesc acum. Mergeam la hore în sat și dansam până ni se toceau opincile-n talpă. Tot pe atunci, ne adunam mulți și ieșeam vara la joc, iarna la sanie, chiar de eram deja oameni mari. Ne adunam toți din cătunul ăsta, erau mulți tineri și mergeam pe la hramuri. Când erau pomeniri, se făcea clacă și înveleam la sarmale de dimineață până seara, ca la praznic să le scoatem direct din cuptor. Am avut animale multe și ne trezeam la cinci dimineața ca să mergem la lucrat pământurile. Mâncam bio, cum s-ar spune acum, și nu ne feream de grăsime, și uite, nu eram bolnavi așa cum tot auzi în zilele noastre. S-au schimbat mult vremurile”, povestește doamna Floarea Tilică, o femeie în vârstă de 79 de ani, localnică în satul pe care-l cunoaște mai bine ca nimeni altul.

Hărnicia, virtutea celor din Bălțătești

Pe fostul părinte paroh l-am găsit în casa lui situată aproape de biserica în care a slujit și păstorit timp de patru decenii.

„Eu sunt venit aici în 1979, deci iată, vor fi în toamnă 40 de ani. Satul este un sat vechi, documentele vorbesc despre el încă din secolul al XVIII-lea. Aici s-a ridicat biserica între 1872-1879. Am găsit o parohie formată, oameni educați în cele ale Bisericii de preoți gospodari și apropiați de credin­cioși. Un sat de oameni harnici, pentru că hărnicia este o virtute. Mai ales în țărișoara asta de ­Dumnezeu binecuvântată se împuți­nează credința și, un popor, dacă își pierde viața morală, credința, își pierde și viitorul. Acel Nihil sine Deo este permanent actual. Iată, în perioada comunistă, oamenii cu funcții în societate, chiar dacă erau urmăriți să nu vină la biserică, veneau așa, mai pe ascuns, dar veneau și chiar se mărturiseau, se împărtășeau. Veneau la biserică sau chiar acasă la preot dacă se temeau să nu fie văzuți și raportați la organele mai ­înalte. Acum e adevărat că satele rămân cu case goale, tineretul a plecat, toți cei capabili de muncă și intelectuală, și fizică au plecat peste hotare, fapt care se simte și în Bălțătești. Când vezi biserica goală și uneori lipsită de tineret, cel puțin la noi aici, simți cum lipește vîrtutea, puterea, râvna permanentă de a face ceva pentru o comunitate. Aici la Bălțătești, lumea s-a mai ridicat și prin faptul că au fost și profesori și învățători buni, au fost și preoți care și-au făcut datoria, au fost și primari care și-au făcut treaba după posi­bilități. Prin faptul că avem stațiunea balneoclimaterică, oamenii au mai intrat în contact cu persoane din diferite părți ale țării și au devenit mai râvnitori în a afla mai multe, în a trăi în pasul vieții cu care suntem astăzi, dar Dumnezeu știe ce ne mai așteaptă.”

Părintele Gheorghe Chihaia, în vârstă de 79 de ani, ne-a mărturisit că pilonii principali ai satului românesc au fost dintotdeauna primarul, preotul și învățătorul și că anul acesta este un omagiu adus acestor perso­nalități universale care au modelat oameni și i-au făcut parte din istoria nemuritoare a satului românesc. Această mărturie întărește unul din crezurile pe care însuși marele scriitor Lucian Blaga ni l-a oferit, și anume că „veșnicia s-a născut la sat”.