Bătrânețea, provocare pastorală și misionară a Bisericii

Fenomenul îmbătrânirii populației este nu numai o temă socială care trebuie să preocupe Guvernul unui stat, ci și o provocare pastorală și misionară pentru Biserică. Acțiunile sale sociale, filantropice, duhovnicești și spirituale completează semnificativ abordarea holistică a problemelor celor ajunși la senectute. Adevăr probat și de prezența preoților din Parohia Tamași, Protopopiatul Ilfov Nord, în mijlocul rezidenților Centrului de îngrijire și tratament pentru seniori „Forest Center”, de pe teritoriul enoriei.

Realitatea arată că în cazul vârstnicilor și al bolilor lor grave, nevoia de asis­tență duhovnicească și spirituală crește. Frica de moarte, teama de pedeapsa divină, dorința de mântuire sau de a găsi sensul vindecării îi apropie și-i conectează pe oameni mai profund la divinitate. Atenția mai mare îndreptată către Dumnezeu spo­rește calitatea vieții, a sănătății mintale, reduce simptomele depresive, anxietatea, comportamentele suicidare etc. În acest segment sensibil al existenței bătrânilor suferinzi, când tratamentele medicale își dovedesc limitele, dobândește sens și valoare lucrarea Bisericii, prin slujitorii ei.

Pastorația, o valoroasă resursă de sănătate

Centrul de îngrijire și tratament pentru seniori „Forest Center” a fost înființat din do­rința de a veni în sprijinul persoanelor vârstnice sau cu patologii medicale cronice. El cumu­lează serviciile unei clinici medicale și pe cele ale unui centru pentru seniori, pacienții beneficiind de personal medical calificat într-un spațiu confortabil, prietenos și curat.

Recent, am vizitat și noi acest centru, împreună cu părintele paroh Cosmin Manea de la Tamași. Ghid ne-a fost doctorul Mihai Băcanu, directorul insti­tuției. Domnia sa ne-a vorbit despre importanța prezenței și slujirii preotului în această comunitate de vârstnici, activitate pe care o apreciază ca fiind o valoroasă resursă de sănătate, de echilibru emoțional și de speranță.

„Instituția noastră funcțio­nează de trei ani. Aici ne ocupăm de 36 de bătrâni, bărbați și femei, cei mai mulți cu patologii complexe. Cei care ajung la noi nu pot fi îngrijiți de familiile lor la domiciliu pentru că fie nu-și iau medicația cum trebuie, fie au devenit agresivi, fie pleacă de acasă și nu mai sunt găsiți. O altă categorie de pacienți o reprezintă cei care au sechele de accident vas­cular cerebral, conex și de­mență, simptomatologie frecventă la acest tip de afecțiune. La parterul clădirii îngrijim și pacienți cu probleme oncologice. Vă spun din experiența noastră, mai ales în cazul vârstnicilor ajunși în fază terminală, preotul face cam jumătate din treabă. Noi suntem limitați din punct de vedere medical. În afară de creșterea calității vieții pe care încercăm să le-o asigurăm, la un moment dat intervine disperarea pacientului. Și atunci doar preotul reușește să-i liniștească. Să-i facă să se împace cu ei înșiși, să meargă înainte pe drumul lor, pentru că altfel este foarte greu. Preotul aduce multă liniște, îi ajută pe bătrâni să-și evalueze amintirile, să-și clarifice anumite probleme și să-și pună ordine în viață. De câte ori apare în mijlocul lor, oamenii devin mai cooperanți, mai comunicativi. Ei îi doresc prezența. În curte avem o capelă în care păstrăm o părticică din moaștele Sfântului Nectarie de la Eghina, dăruită de un ierarh din Bulgaria. Mulți dintre pacienții noștri merg acolo și se roagă. Pentru ei lucrul acesta este foarte important. Simt că așa le este bine. În cadrul terapiei pe care o aplicăm, preotul are o importanță majoră. Avem aici o doamnă profesoară, care atunci când a ajuns la noi nici nu știa să mai vorbească. Cu ajutorul tratamentului medicamentos, cu aportul psihologului, dar și cu sfatul și lucrarea spirituală a părintelui am reușit să o echilibrăm. Acum citește, coboară la vizită în căruciorul cu rotile, știe ce se întâmplă în jurul ei. Pe la începutul activității noastre ne-a vizitat mai mult părintele ­Cosmin Manea. În prezent, asistența duhovnicească ne-o asigură părintele misionar Mihai Păcuraru. Am avut cazul unui pacient înainte de moarte și la ora 2:00 noaptea a venit sfinția sa și l-a spovedit și împărtășit. În cei aproape 30 de ani de muncă, în care am resuscitat sute și sute de oameni și am văzut murind foarte mulți, am ajuns la concluzia că viața noastră fără Dumnezeu nu ar avea sens. Eu sunt convins că El este acolo sus și ne așteaptă. Mie mi-a călăuzit de multe ori pașii și mi-a scos în cale oameni deosebiți”, ne-a spus acesta.

Slujirea care îi face eligibili pentru mântuire

Am vizitat saloanele centrului, am stat de vorbă cu câțiva dintre cei care trăiesc aici. O lume aparte, cu probleme speciale, care are nevoie de îngrijire medicală, de dragoste, de empatie, de ocrotire și de Dumnezeu. Unii dintre ei au fost până nu de mult activi, s-au confruntat cu viața într-o societate din ce în ce mai egoistă, marcată de individualism și secularizare, care i-a ținut departe de contactul cu Biserica. Ajunși în centrul de la Tamași, au aflat că încă există speranță. Că Dumnezeu este viu și că trăiește în inimile fiecăruia dintre noi; că se pot fortifica prin tratamente, dar și prin pocăință, prin rugăciune sau printr-un surâs duhovnicesc; că pot să-și alunge tristețile, părerile de rău pentru clipele din viață în care au slujit patimilor; că pot dobândi în sufletele lor râvnitoare starea de „doliu spiritual”, de „străpungere a inimii” și po­căință; de naștere a „plânsului de bucurie făcător”, izvorâtor de „lacrimi pururea curgătoare și de mântuire aducătoare”, cum spun Sfinții Părinți. Și că toate acestea vin către ei prin slujirea preotului care îi vizitează, cu care discută, căruia i se spovedesc și care îi împărtășește făcându-i pe fiecare eligibil pentru mântuire. Căci spunea Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul că Dumnezeu poate mântui lumea în întregimea ei, de la un capăt la altul, de la prima la ultima persoană, dând posibilitatea fiecăruia să probeze libertatea cu care l-a înzestrat.

„Eu i-am vizitat mai des pe bătrânii din acest centru la începutul activității de aici. Așa cum arăta domnul doctor Băcanu, acum se ocupă de ei părintele misionar Mihai Păcuraru. Am fost prezent de fiecare dată, de sărbători, când eram solicitat sau când simțeam că bătrânii au nevoie de mine. I-am spovedit și împărtășit pe mulți dintre ei, i-am vizitat cu icoana de Crăciun, cu botezul, am făcut sfeștanie și am vorbit cu ei de câte ori au simțit nevoia să o facă. Am întâlnit persoane care mi-au mărturisit că au familii foarte bune, dar și bătrâni care mi-au spus cu lacrimi în ochi că fuseseră părăsiți sau uitați de copiii plecați din țară sau din cauza serviciilor lor foarte solicitante. Mă bucur că în curând se va ridica și o biserică aici, în care se va sluji Sfânta Liturghie”, ne-a mărturisit părintele Cosmin Manea.

Un fost avocat, care se află în centru împreună cu soția, ne-a spus că prezența preotului în mijlocul bătrânilor „este foarte importantă. Sfinția sa este foarte cooperant, prietenos, apropiat de noi. Ne-a spovedit, ne-a împăr­tășit, cu regularitate. Am început să mă rog și eu mai mult. Acum spun rugăciunea «Tatăl nostru», iar prezența icoanelor în cameră ne aduce multă liniște”.

Doru Stoian, un bărbat de 87 de ani, fost inginer constructor, ne-a mărturisit și dânsul: „Sunt aici de nouă luni. De loc sunt din Buzău, dar am domiciliul în București. Mi-a murit soția de mult. Am doi copii. Aici mă simt foarte bine. Știu că Dumnezeu e bun, e mare, e iertător. De aceea nu am nimic de împărțit cu El! Mă întâlnesc cu părintele de câte ori vine la noi. Mă spovedește, mă împărtășește, iar lucrul acesta îmi aduce o mare ușurare sufletească. Există o relație foarte benefică între noi, cei de aici, și preoții care ne vizitează cu diferite prilejuri. Am nepoți. Doi sunt surzi și unul e mut. Așa a vrut Dumnezeu. Sunt mari. Cei doi fără auz sunt studenți la o academie de poliție din Statele Unite. Celălalt stă într-un azil. Fără Dumnezeu, nimic nu e!”.

Maria Ogrezeanu, fostă profesoară de istorie și geografie, care a predat și franceza, muzica și educație fizică la școala din localitatea Talpa, județul Teleorman, ne-a spus și dânsa: „Mă aflu aici de vreo opt zile. M-au adus copiii pentru că am o mare problemă de sănătate. Am trei băieți. Când a murit soțul, am suferit foarte mult. Chiar ieri seară m-am împărtășit. În ziua de Crăciun m-am împărtășit la biserica din Talpa și am uitat să-i spun preotului de acolo că eram supărată pe o rudă. Când a venit părintele Păcuraru în centru, i-am mărturisit problema mea. Sfinția sa mi-a spus că nu am ajuns aici întâmplător, unde se află moaștele Sfântului Nectarie și că acest sfânt a avut o viață plină de jertfă, dar că el i-a iertat pe toți cei care l-au făcut să sufere. La fel și Mântuitorul Hristos. Ei, lucrul acesta m-a convins să o iert și eu pe acea persoană!”.

Tânăr sau bătrân, nu este niciodată târziu pentru a porni pe calea cea dreaptă. „Credința în Dumnezeu și încrederea în purtarea Lui de grijă față de noi, sentimentul și convingerea că El există și lucrează, condu­cându-ne, atât prin cele frumoase și bune, dar și prin cele dureroase și grele către mântuire, adică spre fericirea cea veșnică, îi întărește și îi mângâie pe cei evlavioși”, spunea pr. prof. dr. Ioan C. Teșu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, într-un articol referitor la pandemie și la nevoia omului de spiritualitate. Starea duhovnicească a multora dintre cei pe care i-am cunoscut aici demonstrează faptul că bătrânețea nu trebuie să fie neapărat un naufragiu. Nici un verdict al vieții, sau scadența tuturor polițelor, și nici măcar „un amestec de melancolii și iritare”, cum spunea Octavian Paler, ci o cunună a vieții. O etapă de împăcare a sinelui și de apropiere de Creator, cu dragoste și cu speranță de mântuire.