Bătrânul patriarh în pridvorul veșniciei

Patriarhul Teoctist Arăpașu, de luminoasă, pioasă și prețioasă amintire, este aidoma exemplului de bătrân care răsfrânge în juru-i raze de bunătate, înțelepciune, pace, bucurie, îndemnând la rugăciune.

Ce poate fi mai expresivă într-o descriere a bunătății decât imaginea sa venerabilă, cu abordare firească, duhovnicească și mereu binevoitoare? Istoria creștină s-a bucurat de jertfa și străduința unor oameni binecuvântați, prin care mesajul autentic al credinței a fost asumat și propovăduit cu multă acrivie și autentică trăire.

Patriarhul Teoctist rămâne în conștiința comună un patriarh viu, vitalitate provenită din mesajul de speranță pe care l-a transmis cu fiecare slujire, predică, interacțiune sau convorbire. Dialogul, sau măcar privirea chipului său, ori rugăciunea sa din fața Sfântului Jertfelnic nu puteau să nu preschimbe inima și mintea celor care-l ascultau și admirau, oferindu-le prilejul unic de a traversa stări și abordări intense.

După trecerea în veșnicie, de regulă, corifeii rămân în memoria celor cunoscuți prin amprenta pe care o lasă în viața celorlalți, prin activitatea din ultimii ani, sau cu proiectele cele mai importante ale vieții lor. Desigur, în viața Patriarhului Teoctist multe au fost momentele prin care strălucirea creatoare sau capacitatea administrativă s-au dovedit a fi providențiale pentru Biserica românească timp de 21 de ani (1986-2007).

Partea de epilog a vieții fiecăruia reprezintă sinteza timpului petrecut de la naștere până la senectute și prefața sau pridvorul veșniciei.

Ultimii 21 de ani de viață ai Preafericitului Teoctist i-au înveșnicit numele ca fiind cel de-al cincilea patriarh al României, iar activitatea sa pastorală, socială, administrativă și duhovnicească a demonstrat încă o dată că înțelep­ciunea și corectitudinea sunt intense și nuanțate la vremea culegerii roadelor.

Nu de puține ori s-a evidențiat faptul că Patriarhul Teoctist a avut atitudinea unui bun Părinte al Bisericii, continuând să scrie cu litere de aur istoria Bisericii românești, precum înaintașii săi, bătrâni oșteni ai Domnului, patriarhii Miron, Nicodim, Justinian și Iustin. Șirul vrednicilor păstori de suflete continuă în duh și în prezent, aidoma izvorului care curge lin, traversând tărâmuri noi, cu drumuri sinuoase și mereu provocatoare.

Anii de după 1990 au reprezentat o adevărată încercare pentru liderii politici, sociali, religioși și culturali. Însă, Biserica Ortodoxă Română a avut mereu bătrâni pe care să se bizuie și tineri care să învețe, fiind piloni de susținere ai credinței și sprijin al oamenilor debusolați în vremuri de restriște, participând fiecare prin aportu-i personal, dar nu lipsit de importanță.

Patriarhul Teoctist a iubit Biserica și credin­cioșii ei! A trăit intens viața sa, a avut modele duhovnicești și administrative și a învățat de la fiecare câte ceva folositor, punând în practică în cele două decenii de cârmuire a Bisericii din România. A ajutat tinerii, i-a îndrumat și apreciat, s-a bucurat de realizări în momente inedite ale vieții și slujirii clerului și credincioșilor, a fost alături de bătrâni, vizitându-i în spitale, aziluri, pe patul de suferință, oferindu-le speranță și nădejde prin cuvinte luminoase și îndemnuri folositoare.

De la tinerețe până la bătrânețe, marea dragoste a Patriarhului Teoctist a fost Sfânta Liturghie.

Sinceritatea și sentimentele cristalizate ale unui om se văd în ochi, care sunt oglinda sufletului. De-a lungul vieții, trupul omului se degradează, se (re)modelează și se (pre)schimbă, însă ochii rămân nealterați și mereu neschimbați, de la naștere până la moarte, întrucât reprezintă fereastra sufletului, care este veșnic, din veșnicie și pentru veșnicie. Ochii, uneori înlăcrimați ai bătrânului patriarh, au privit mereu cu dragoste sinceră către Sfântul Potir, din care s-a cuminecat, care i-a fost alinare a suferințelor și binecuvântare a bucuriei.

Slujind lui Dumnezeu, Patriarhul Teoctist iradia o postură de basileu, impunător și în același timp natural, detașat de lume, dar în comuniune, cu rânduială ca la carte când săvârșea Sfânta Liturghie, rugându-se Păstorului cel Bun pentru toți credincioșii săi.

Îmi amintesc cu bucurie negrăită de slujirea sa la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul istoric al Mănăstirii Sinaia, în anii ultimi ai vieții sale.

Bătrânul patriarh se simțea confortabil la Mănăstirea Sinaia, vatră monahală unde în 1990 s-a retras pentru o vreme, rugându-se Maicii Domnului să-l ajute în vremuri potrivnice, cu furtuni și valuri primejdioase.

Pășea pe poarta Mănăstirii Sinaia mereu cu bucurie, cu inimă zdrobită, dar și cu mulțu­mirea pentru ajutorul primit, fiindu-i loc de suflet. Sinaia s-a bucurat de aprecierea venerabilului patriarh, iar cinstea pe care o făcea obștii și credincioșilor munteni de a fi prezent la sărbătoarea hramului era cu adevărat moment de bucurie cerească!

Slujea cu drag la hramul istoric (15 august) și rămânea câteva zile în mirabila așezare de la poalele Munților Bucegi pentru odihnă, rugăciune și meditație. Verile toride se adumbreau prin adăpostirea în ctitoria cantacuzină, asemenea regilor din trecute vremuri...

Zilele precedente hramului principal al Mănăstirii Sinaia erau cu adevărat o sărbătoare, asemănată de mine cu Săptămâna Pătimirilor, întrucât treburile administrative și implicarea sufletească erau, păstrând proporțiile, asemenea celor anterioare Învierii Domnului. Căci, atunci când poposea patriarhul în mănăstire, era ca o zi de Paști!

Predicile bătrânului patriarh au rămas cuvinte al căror ecou încă se aude de pe soleea bisericii Mănăstirii Sinaia.

Înțelepciunea unei vieți tumultuoase era exprimată în cuvinte în fața sutelor de credincioși care se bucurau de slujirea patriarhală. Patriarhul aducea cu el, pe lângă binecuvântarea arhierească, un sentiment de bucurie inedit pentru cei care-l audiau și priveau cu evlavie.

Rememorez adeseori când îmi plec genunchii în Catedrala Văii Prahovei rostirile înțelepte, transmise cu grai moldovenesc și provenite din preaplinul inimii, care edificau duhovnicește an de an la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Nu doar slujirea sa, ci însăși prezența patriarhală te responsabiliza într-un anumit fel, pentru că, un monah bătrân din mănăstire, Veniamin, ne spunea: acolo unde e arhiereul, e Hristos!

Îmi amintesc de aprecierea pe care o manifesta Patriarhul Teoctist, la finalul slujbei, corului Mănăstirii Sinaia, care, din amvonul suspendat, viersuiau asemenea unui grup de privighetori. Înainte de ieșirea din biserică, ochii patriarhului priveau în sus, către cor, și le zâmbea, oferindu-le binecuvântări. Zile întregi după hram, dirijoarea corului, domnișoara Veronica, era foarte fericită, spunând tuturor că a felicitat-o Preafericitul Teoctist!

Un alt loc drag inimii Patriarhului Teoctist a fost Mănăstirea Radu Vodă, unde revenea de mai multe ori pe an: la pomenirea Patriarhului Justinian (22 februarie și 26 martie), la hramul mănăstirii și al Seminarului Teologic.

Participarea sa la slujbele de la Radu Vodă aduceau, deodată cu venirea lui, speranță și emoție. Tinerii monahi de atunci și elevii seminariști priveau bătrânul patriarh, învă­țând din povățuirile sale pline de duh, fiind autoritatea duhovnicească care presăra pe inimile tinere dragostea față de Hristos și Biserica Lui.

Prezența sa în preajma tinerilor de pe Dealul Preasfintei Treimi era o perpetuă bucurie, întrucât patriarhul se bucura și întinerea văzând slujitorii mănăstirii și elevii seminarului, speranța Bisericii cum îi numea, plini de voioșie, cu efervescență și dinamism, iar elevii și călugării de la Radu Vodă învățau din prezența radioasă a Preafericirii Sale.

Adeseori vizita Mănăstirea Radu Vodă, pe care a iubit-o mult. Se închina la mormântul părintelui său duhovnicesc, Patriarhul Justinian, și, în memoria sa, Patriarhul Teoctist venea în vizită de ziua sa de naștere, sau la marile praznice, și apoi își continua drumul la căminul de bătrâni aflat la câteva case distanță de Mănăstirea Radu Vodă. Aici stătea o clipă cu fiecare om în parte, îl lua de mână, îl îmbărbăta, îl alina cu o vorbă caldă, ceea ce hrănea sufletele celor abandonați acolo și le umplea de lumină.

Nu de puține ori bătrânul ierarh revine în memoria contemporanilor având valoare de exemplu!

Parte dintre cei care l-au cunoscut, ierarhi, stareți, preoți, monahi și credincioși spun și astăzi într-o notă pozitivă și pedagogică: așa zicea Patriarhul Teoctist..., sau: Uite, vorba bătrânului patriarh:..., sau: Bine spunea Preafericitul Teoctist..., sau: Am apreciat la Patriarhul Teoctist..., sau: Patriarhul Teoctist m-a învățat..., ceea ce arată că interacțiunea cu cei vârstnici are o importanță definitorie în consolidarea și parcursul duhovnicesc.

Tinerii care l-au cunoscut pe Patriarhul Teoctist în cele două decenii de patriarhat, în toamna vieții sale, dau mărturie necontenit despre nestematele îndemnuri, povățuiri, sfaturi și atenta purtare de grijă a bătrânului patriarh aflat atunci în pridvorul veșniciei, care a pășit în Împărăția Luminii în urmă cu aproape 16 ani.