Biserica din cimitirul Mănăstirii Pasărea

Din anul 1834 şi până în zilele noastre, în ziua de 15 august, Mănăstirea Pasărea se îmbracă în odăjdii de sărbătoare pentru cel de-al doilea hram al aşezământului monahal, sărbătorit în bisericuţa cimitirului. Emoţia şi rugăciunile sutelor de credincioşi care priveghează întreaga noapte dinaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului sub cerul plin de stele dau o frumuseţe negrăită locului de la marginea pădurii Pustnicul.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, cel de-al doilea ctitor al mănăstirii ilfovene, a dat sfat bun, binecuvântare şi ajutor pentru ridicarea în cimitir a unei biserici sau „kimitirionul” (după cum era numită în epocă), cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“. De la început, acest locaş necropolă a fost construit pentru „pomenirea generală a morţilor din timpul anului sau la soroacele îndătinate”, conform celor scrise de părintele profesor Ene Branişte în „Liturgica generală”, unde vorbeşte pe larg despre bisericile din cimitirele ortodoxe, care au existat încă din Antichitate.

Maica Emanuela Tăbăraş, ghidul Mănăstirii Pasărea, relatează: „În fiecare an, de praznicul Adormirii se respectă rânduiala completă a slujbelor bisericeşti. Seara, se cântă Prohodul Adormirii Maicii Domnului şi se continuă cu Utrenia. Spre sfârşit, se iese în procesiune cu Sfântul Epitaf şi se înconjoară biserica. Credincioşii din apropiere rămân peste noapte în curtea bisericii şi o cinstesc pe Maica Domnului în cântări. A doua zi se săvârşeşte Sfânta Liturghie, apoi credincioşii sunt invitaţi să participe la agapa frăţească.”
Bisericuţa, crescută sub streaşina bisericii mari vegheată de Sfânta Treime, propovăduieşte prin discreția arhitecturală şi volumetrică scopul pentru care a fost construită.
Odată intrat în spaţiul acestei academii duhovniceşti, eşti pus faţă în faţă cu adevărul universal al deşertăciunii vieţii materiale. În cimitirul Mănăstirii Pasărea odihnesc maici, mireni (între care şi câteva personalităţi de seamă ale culturii noastre), ctitori şi binefăcători ai locului. La rândul său, măicuţa Sfântului Ierarh Calinic, care a intrat spre sfârşitul vieţii în obştea maicilor şi a devenit schimonahia Filoteia, îşi doarme aici somnul lin al veşniciei.
Constantele cromatice ale locului, în perioada caldă, sunt albul - simbol al Luminii necreate, şi verdele, care înseamnă speranţă, renaştere. Altfel spus, nădejdea învierii şi a existenţei unei vieţi dincolo de această viaţă pentru fiecare suflet este prezentă în atmosfera solemnă. Această evidenţă este argumentată şi de etimologia cuvântului cimitir, care derivă din grecescul „koimetirion” - a dormi, şi este întărită de spusele Sfântului Ioan Gură de Aur: „De aceea se şi cheamă locul acesta cimitir, ca să ştiţi că cei răposaţi şi depuşi aici nu sunt morţi, ci sunt culcaţi şi dorm.”

Înţelepciunea simplităţii

Dimensiunile reduse, dar elegante şi echilibrate ale sfântului locaş, au oferit o suprafaţă picturală restrânsă, astfel că pictorul Nicolae Iordache Zugravul (1788-1842), care apare în documente sub numele de Nicolae Polcovnicu, s-a rezumat la reprezentarea temelor esenţiale. Despre Polcovnicu, scriitorul francez J. A. Vaillant a spus că „n-a primit lecţii de la nici un dascăl”, dar, cu toate acestea, s-a remarcat ca fiind întemeietorul Şcolii de Pictură de la Cernica şi Căldăruşani. De asemenea, a pictat integral şi a repictat mai multe biserici celebre ale timpului într-un fel personal, care a marcat trecerea de la pictura veche, tradiţională, la cea nouă, de factură occidentală. A fost unul dintre „primii artişti care au pus bazele unui început de artă cu caracter naţional”, după cum consemnează Olivier Velescu în lucrarea „Nicolae Polcovnicu zugravul”.
Deşi este considerat a fi „pictorul Cernichii şi Pasării”, specialiştii emit serioase îndoieli cu privire la opera picturală expusă pe pereţii bisericii din cimitirul Mănăstirii Pasărea, pe care nu i-o atribuie în totalitate. Cu excepţia icoanelor de pe catapeteasmă şi a icoanei de hram, care îi poartă semnătura, restul picturii pare a fi executată de ucenici, care erau doar asistaţi de Nicolae Polcovnicu.
Maica ghid explică în continuare: „Iconostasul este adaptat mărimii modeste, dar reuşeşte să cuprindă toate registrele tradiţionale, precum şi cele două uşi diaconeşti. În faţa sa se păstrează încă jilţul domnesc originar, care, după cum spunea un cronicar al vremii, poartă «armele» lui Alexandru Dimitrie Ghica: vulturul care zboară deasupra unor tunuri şi drapele alături de alte accesorii militare.”
În afara mormintelor străjuite de cruci, unde ard zi şi noapte candele pline cu ulei, mai există o altă formă de păstrare a osemintelor, la demisolul „kimitirionului”, unde se află gropniţa sau osuarul. Aici odihnesc osemintele maicilor care s-au nevoit în această mănăstire, dezgropate după un anumit interval de timp din cimitirul locaşului de rugăciune.
Într-un astfel de loc, privit încă o dată peste umăr, la plecare, cuvintele Mântuitorului răsună firesc în urechile creştinului de oriunde: „Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5, 29-30).