Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Justinian

Odată cu consolidarea puterii Partidului Comunist în România după 1945, acesta va căuta să limiteze prezenţa Bisericii Ortodoxe Române în viaţa socială. Ca urmare, Biserica va căuta prin diverse mijloace să găsească soluţii de supravieţuire. Aceste soluţii au venit ca urmare a alegerii preotului Justinian Marina, mai întâi ca Episcop-vicar, apoi Mitropolit al Moldovei şi, în cele din urmă, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. El a reușit să găsească metode potrivite pentru a păstra Biserica ­vie şi lucrătoare în viaţa poporului român.

Perioada comunistă reprezintă cea mai dificilă epocă istorică din viaţa poporului român. În istoria sa lungă, poporul român a cunoscut multe năvăliri barbare, ultima fiind cea a comunismului sovietic şi a totalitarismului ateu. Românii cunoșteau o altă istorie, adevărată, și era imposibil ca ei să accepte de bunăvoie ceva contrafăcut, ca de pildă istoria în varianta lui Roller, materialismul „dialectic și științific”, minciunile marxiste. După încheierea ostilităţilor celui de-al Doilea Război Mondial, după înţelegerea de la Yalta (1945), România va intra în fostul bloc comunist. În aceste condiţii, în ciuda persecuţiilor şi a interzicerilor de tot felul, Biserica Ortodoxă Română va sluji poporului român, rămânând alături de acesta, confruntându-se cu prigonirile şi încercările vremii.

Apostolatul social

Fost preot de mir în Râmnicu-Vâlcea, Ioan Marina a ajuns Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în 1948. Încă de când era numai un simplu slujitor al Bisericii, influenţat de mentorul său, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, preotul Ioan Marina a dorit să păstreze și să transmită credincioșilor iubirea față de semenii lor.

Pentru Patriarhul Justinian Marina, slujirea lui Dumnezeu însemna în mod necesar slujirea oamenilor. Acest crez al său a căpătat sens prin însăşi formularea ideii de Apostolat social: „A sluji lui Dumnezeu ca preot este într-adevăr cea mai de seamă dintre toate vredniciile omeneşti, dar a sluji lui Dumnezeu înseamnă a sluji pe oameni, a te dărui cu toată puterea fiinţei tale pentru mai-binele şi fericirea lor. Am numit lucrul preoţimii pe tărâmul acesta «Apostolat social»” (vol. 10, pp. 82-84).

Pentru Patriarhul Justinian „Apostolatul social“ nu înseamnă numai simpla supravieţuire a Bisericii Ortodoxe sub un regim ostil, ci mai ales redescoperirea slujirii din Biserica primară. „Noi credem nestrămutat, spunea Patriarhul Justinian, că, cu cât ne vom alipi mai mult de preoţia şi slujirea Mântuitorului Hristos, cu atât vom putea sluji mai bine şi mai deplin şi pe Dumnezeu, şi pe oameni. «Apostolatul social» pe care l-am propovăduit şi practicat până în prezent, dorim să fie mai departe un apostolat al iubirii şi al slujirii evanghelice şi patristice, plin de răspundere faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni” (vol. 10, p. 338).

Mai mult decât atât, Patriarhul Justinian Marina a considerat potrivit ca mesajul Bisericii să fie în permanenţă înnoit. În opinia sa, Biserica trebuie să se implice în viaţa cetăţii, cu atât mai puternic cu cât acest lucru este cerut de oameni: „Biserica este tot mai mult chemată de vremuri şi de oameni să purifice, să înnoiască şi să înnobileze viaţa omenească...” (vol. 1, p. 80).

Decretul 410 din 1959

La instalarea regimului comunist în România, monahismul cunoştea o perioadă de înflorire. S-a ajuns ca pe parcursul a 20 de ani (1938-1958), prin purtarea de grijă a Patriarhului Justinian Marina, numărul vieţuitorilor aşezămintelor monahale româneşti să crească de la 4.000 la 6.000.

Considerat a fi una dintre cele mai grele lovituri date Bisericii Ortodoxe Române, Decretul 410 a legiferat prigoana împotriva Bisericii Ortodoxe, a slujitorilor şi a monahilor săi. Începută încă din 1948, atunci când mişcarea naţională de rezistenţă şi-a găsit un sprijin deosebit în bisericile, mănăstirile şi schiturile Bisericii Ortodoxe Române, campania împotriva mănăstirilor şi a monahilor va fi reluată în perioada 1958-1960 cu o intensitate mărită.

Cauzele acestei politici dure faţă de Biserica Ortodoxă a statului comunist, ce au culminat cu Decretul 410, constau în: dorinţa statului comunist de a intra în proprietatea terenurilor şi bunurilor deţinute de Biserică, prin mănăstirile sale; sărăcirea acestor locaşuri spirituale pentru a controla sau eradica activitatea lor; existenţa în cadrul acestor mănăstiri a unor elemente ce se manifestau contrar regimului; existenţa în cadrul mănăstirilor a unor elemente tinere, care puteau fi folosite în câmpul muncii, spre „construcţia” socialismului.

În faţa deciziilor adoptate de regimul comunist, Biserica Ortodoxă Română a trebuit să reacţioneze. În cadrul acesteia au existat două curente de opinie: unul care s-a manifestat categoric împotriva politicii comuniste, îmbrăţişând ideea martiriului; altul care a considerat ca fiind potrivită supunerea faţă de hotărârile regimului, cu nădejdea venirii unor vremuri mai bune. Dintre cei care au luat atitudine împotriva hotărârilor regimului şi a Decretului 410, s-a ridicat în primul rând Patriarhul Justinian Marina, care a fost trimis la Schitul Dragoslavele, fixându-i-se domiciliu forţat pentru şase luni, apoi ierarhi, membri ai Sfântului Sinod și monahi, printre care arhimandritul Mina Dobzeu de la Huşi, care a fost închis în perioada 1959-1964; ieromonahul Hrisostom Asaver (Mănăstirea Durău) și alții.

Aplicarea Decretului 410 la nivelul întregii Patriarhii Române a avut implicaţii majore. Aproximativ 5.000 de monahi şi monahii au fost scoşi din mănăstiri. Acolo au rămas numai cei care aveau peste 55 de ani, cei cu studii teologice superioare, cei cu pensii, dacă renunţau la ele, precum şi cei bolnavi, care nu puteau fi folosiţi în câmpul muncii. Pentru cei care erau bolnavi sau bătrâni, Biserica a reuşit să organizeze în câteva mănăstiri sanatorii sau aziluri, în care aceştia primeau îngrijirea cuvenită.

Grija Patriarhului Justinian pentru slujitorii altarelor

Preluarea de către comunişti a puterii în România a însemnat instaurarea unui regim totalitar, cu consecinţe nefaste pentru întreaga societate. Colectivizarea iniţiată de comunişti nu a ocolit Biserica Ortodoxă Română. Ea a atras după sine şi preluarea unui însemnat patrimoniu imobiliar şi funciar deţinut de Biserică. Acest patrimoniu era o puternică sursă de venit pe care regimul o lua în posesie abuziv. Scopul a fost dublu, în primul rând de a limita sursele de venit pentru a controla Biserica şi influenţa sa în cadrul societăţii româneşti, apoi de a intra în posesia unor bunuri - mobile şi imobile - ce au fost folosite în interesul regimului.

Decretul 92 din 1950 hotăra naţionalizarea imobilelor tuturor cultelor şi asociaţiilor religioase din Republica Populară Română, cu excepţia bunurilor afectate exclusiv cultului. În rândul unor astfel de bunuri erau incluse bisericile şi casele parohiale sau cele care deser­veau în mod direct personalul monahal. În urma decretului au fost salvate de la colectivizare foarte puţine bunuri, cu eforturi uriașe.

Cu toate acestea, se poate observa diferenţa dintre ceea ce s-a întâmplat în România şi ceea ce s-a petrecut în URSS. În URSS, nu numai bunurile Bisericii au fost naţionalizate, ci şi multe dintre locaşurile de cult. După ce le confisca, statul comunist le închiria comunităţilor religioase pe sume din ce în ce mai mari. Tocmai de aceea, în România, păstrarea locaşurilor de cult a reprezentat un câştig deosebit de mare pentru Biserică şi societate. În acest mod s-a păstrat nealterată unitatea de bază a Bisericii, parohia. Chiar şi atunci când unele biserici au fost dărâmate, mai ales în perioada de sistematizare iniţiată de Nicolae Ceauşescu, reprezentanţii Bisericii au ştiut să găsească metodele potrivite pentru a ridica noi locaşuri de cult, de a le consolida şi repara pe cele existente.

Pierderea unui număr important de bunuri din patrimoniul Bisericii a însemnat şi o reducere substanțială a veniturilor acesteia. Cu toate că Patriarhul Justinian a reușit să obţină salarizarea clerului de la stat, regimul îşi va rezerva dreptul de a scoate de la buget pe toţi aceia care manifestau atitudini „duşmănoase” la adresa sa. Aceste cazuri au fost destul de frecvente. Episcopii erau nevoiţi să lupte cu Ministerul Cultelor pentru ca toţi acei clerici, după revenirea din detenţie, să poată fi reîncadraţi în posturi bugetate.