Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Biserica şi spitalul la români

Biserica şi spitalul la români

Data: 29 Sep, 2012

Misiunea socială a Bisericii nu revine numai slujitorilor ei sau asistenţilor sociali, ci fiecărui om în parte, căci fiecare din noi este dator să iubească şi să-i ajute pe semenii lui. Bolniţele mănăstireşti au pentru istoria medicinei, dar şi a asistenţei sociale o importanţă deosebită. Între bolniţa de odinioară şi spitalul modern de azi trebuie văzută o evoluţie firească şi continuă, ca o creştere de la floare la fruct sau - pornind de la realitatea dihotomică a omului - urmărind vindecarea nu numai atât a trupului, cât mai ales a sufletului.

Pentru credinţa creştină, al cărei principiu esenţial este iubirea, practicarea filantropiei este o îndatorire firească. Biserica creştină încă din primele secole a apărut ca un liman în vreme de furtună. Mulţimile erau atrase la credinţă prin generoasa asistenţă a Bisericii, care depăşea cercul familiar, social, naţional, chiar religios. Toate instituţiile de asistenţă socială au beneficiat de legi date de împăraţii bizantini, care le acordau drepturi şi privilegii, fiind consacrate ca persoane juridice şi rânduite ca aşezăminte bisericeşti, secolele V-VI constituind un progres remarcabil în creşterea operei de caritate creştină.

Bolniţa, singurul spital până în secolul al XVII-lea

În spaţiul carpato-danubian, după cum reiese din documente şi mărturii ale călătorilor străini care ne-au vizitat, Biserica Ortodoxă a fost cea care, prin aşezămintele şi slujitorii ei, s-a implicat în alinarea suferinţelor sufleteşti şi trupeşti ale poporului.

Slujitorii bisericeşti, preoţii şi călugării erau singurii cărturari ce aveau preocupări şi în domeniul medical, chiar dacă la un nivel empiric, iar adeseori accentul era pus pe tămăduirea sufletească a celui bolnav, prin rugăciune, închinare la icoane făcătoare de minuni sau atingere de moaştele vreunui sfânt. Cuvântul "bolniţă" este de origine slavă, în româneşte căpătând înţelesul de "locul unde se află bolnavi". Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, bolniţa a fost spitalul specific românesc. Ceea ce a stat la baza constituirii bolniţei este acelaşi sentiment de dragoste creştină ce a caracterizat şi instituţiile de asistenţă socială din primul mileniu creştin.

Bolniţa a devenit spitalul tuturor; nu numai al clericilor, ci şi al mirenilor nevolnici: bătrâni, văduve ori săraci, această instituţie medicală fiind sub tutela Bisericii până în secolul al XVI-lea, când va începe să se emancipeze, reuşind acest lucru deplin în secolul al XIX-lea, prin introducerea controlului statului.

Monahii, preocupaţi de vindecarea oamenilor

În bolniţele mănăstireşti nu se acorda asistenţă medicală calificată până în secolul al XIX-lea, nerecunoscându-se nici un călugăr care să studieze medicina, doar în biblioteca generală a lui Paisie, la Neamţ, au fost găsite cópii ale unor cărţi de medicină ruseşti.

Acceptând ideea că între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea nu a existat o formă organizată de asistenţă medico-socială după modelul instituţiilor din Apus, bolniţele suplinind aceste instituţii, se poate formula concluzia că "bolniţele noastre mănăstireşti au fost spitalele specifice vremurilor acelea". Tradiţia bolniţelor se întâlneşte mai ales în mănăstirile noastre, deşi datele ce ne-au parvenit în decursul istoriei asupra lor sunt puţine şi uneori controversate. Astfel, bolniţe organizate au existat la Curtea de Argeş - unde se pare că a funcţionat şi o casă de oaspeţi -, la Cozia, Bistriţa, Hurezi, Vochiţa, Neamţ. Aceste bolniţe datează încă din secolul al XVl-lea.

Cea mai veche bolniţă din teritoriul nostru pare să fi existat la Schitul Jghiaburi, întemeiată se pare de Radu Negru. Aici se găseşte un izvor sulfuros, care se bucura de mare căutare la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Asistenţa călugărească n-a implicat numai internări temporare în bolniţă ori în casele de primire, ci şi ancheta sau asistenţa ambulatorie. Cea mai veche bolniţă atestată documentar este cea de la Bistriţa, ridicată de Barbu Craiovescu.

Apoi bolniţa Coziei, al cărei ctitor nu se cunoaşte, fiind atribuită lui Radu Paisie, în timp ce alţi istorici susţin că localul bolniţei ar fi existat din timpul lui Mircea cel Bătrân.

O altă bolniţă ridicată în secolul al XVII-lea este cea de la Horezu, apoi bolniţa Mănăstirii "Dintr-un Lemn", a cărei construcţie e controversată, şi bolniţa Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, clădită de episcopul Clement la 1749.

Cea mai bine conservată este bolniţa Episcopiei Râmnicu Vâlcea, aici se practicau îndeosebi molitfele Sfântului Vasile cel Mare, terapeutică, preponderent călugărească.

Un loc aparte între bolniţele mănăstireşti din secolele XVII-XVIII îl ocupă bolniţa de la Simidreni şi xenodochiul de la Argeş. Ele au suscitat interesul mai multor cercetători ai istoriei neamului românesc care au încercat să descopere locul exact al acestor lăcaşuri şi rolul pe care l-au avut ca instituţii de asistenţă socială, fiind expresia unui anumit tip de cultură şi civilizaţie, reprezentative pentru poporul nostru.

Secolul al XVII-lea este marcat în Ţara Românească de apariţia câtorva bolniţe care, deşi de dimensiuni reduse, premerg spitalelor religioase de sine stătătoare, specifice secolului al XVIII-lea. La 1700, Constantin Brâncoveanu ridică bolniţa de la Mănăstirea Brâncoveni, căutând să restaureze vechea mănăstire a lui Matei Basarab. Bolniţa de la Hurezu va adăposti în 1877 prizonierii turci, din timpul Războiului de Independenţă. Pentru scurt timp, bolniţa va fi transformată în 1881 într-un spital cu 40 de paturi. Canoanele vieţii monahale neîngăduind convieţuirea mixtă, spitalul se va muta dincolo de zidurile mănăstirii. De la Mănăstirea Hurezi pleacă monahul Lavrentie, care între anii 1732 şi 1738 va ridica în afara zidurilor mănăstireşti Polovragi o bolniţă.

Amploarea vieţii monahale din secolul al XVIII-lea, manifestată printr-o bună organizare şi o bogată activitate religioasă, culturală şi socială, a făcut posibilă apariţia bolniţelor ca o instituţie generalizată.

În Muntenia se ridică la Mănăstirea Ţigăneşti (1817) biserica cimitirului şi bolniţa. Din 1867, bolniţa trece în sarcina Eforiei spitalelor civile.

La Mănăstirea Pasărea se înfiinţează în 1864 un spital cu 12 paturi, care au fost întreţinute mai târziu de Eforia spitalelor civile.

Bolniţele de pe lângă mănăstiri vor căpăta în acest secol caracterul unor ospicii sau aziluri sau vor fi chiar ridicate, având de la început această destinaţie. Aşa se prezintă Ospiciul "Sfânta Vineri" din Bucureşti. A fost zidit la 1645 de către Pan Niculae vel Agă şi soţia sa.

Un alt ospiciu ce a dăinuit multă vreme este ospiciul sau spitalul Bisericii "Sudu" din Craiova, ridicat de către Constantin Fotescu vel Clucer şi Hagi Gheorghe Ion. Destinaţia erau bolnavii ce năzuiau spre tămăduire. Anastasie Crimca, mitropolit al Moldovei (1608-1617; 1619-1629), este fondatorul mănăstirii de la Dragomirna şi al primului spital atestat în acte, de la Suceava. În 1619, după cum reiese din danie, el zideşte un spital în oraşul Suceava, alăturat de locul unde se făcea târgul în apropiere de casele lui Iealsin Sas.

În "Cartea românească de învăţătură" din 1646 apare cuvântul "spitali". Folosirea lui denotă faptul că era cunoscut şi înţeles în Moldova. Odată cu pătrunderea medicinei laice, a personalului cu o calificare medicală, uneori superioară, bolniţele ce constituiau "spitalul specific românesc" îşi încetează activitatea până în secolul al XVIII-lea.

O excepţie o constituie bolniţa Mănăstirii "Precista" din Roman, care s-a transformat într-un spital modern. În timpul războiului austro-ruso-turc din anii 1788-1792, Moldova intră sub ocupaţie nemţească. La Roman, în chiliile Mănăstirii "Precista" se stabileşte Spitalul militar de campanie nemţesc. După ce, în 1789, ocupanţii se retrag, egumenul Gherasim Putneanul se hotărăşte să înfiinţeze şi el un spital în incinta mănăstirii. Va fi un spital improvizat, impropriu, fără mobilierul necesar şi doar cu călugării care mai ajutaseră la pansatul rănilor în timpul ocupaţiei. Unui asemenea aşezământ de asistenţă sanitară primitivă nu-i putea spune decât "bolniţă mănăstirească".

În 1789, bolniţa de la Precista s-a transformat în spital. Spitalul a fost isprăvit de arhimandritul Vartolomeu Putneanul, care a legiuit "a se primi oameni străini şi săraci". În 1757, printr-un hrisov, Constantin Cehan Voievod hotăra ca Biserica "Proorocul Samuil" din Focşani şi aceea din Bodeşti să fie metocuri ale Mănăstirii "Precista" din Romani; "toate trei să fie libere şi neînmănuncheate la nici o altă mănăstire". În spitalul de la Sfântul Prooroc Samuil din Focşani se vor primi bolnavi de orice naţionalitate şi credinţă religioasă, beneficiind de îngrijire gratuită. În anul 1848, în acest spital, egumenul mănăstirii, Ioachim Pârvu, mijloceşte pentru traducerea din greceşte şi tipărirea lucrării arhimandritului Dionisie de la Padova "Medicina practică", în două volume, lucrare ce vorbeşte despre tratarea a 363 de feluri de "pălmaşi".

Un rol deosebit în organizarea unui aşezământ de asistenţă socială la Mănăstirea Neamţ l-a avut Sfântul Paisie Velicicovski. În asistenţa pe care o acorda Paisie bolnavilor mireni se întrevede germenele viitorului ospiciu de la Neamţ. "Primea stareţul şi bărbaţi mireni, care sufereau de diferite boale sau chinuiţi de diferite duhuri şi care nu aveau unde să-şi plece capul şi, într-un spital deosebit, îi hrănea din masa comună şi ei trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte." În 1841, bolniţa este mistuită de un foc. În 1863 este restaurată de monahul Eremia Eni. În apropierea Mănăstirii Neamţ, ospiciul de alienaţi va funcţiona până la începutul secolului al XX-lea. După noua organizare a Principatelor din 1863, el va deveni o instituţie de stat. Chiar şi poetul Mihai Eminescu va fi internat aici în 1886.

Tot lui Paisie, prin orientarea pe care a imprimat-o, i se datorează înfiinţarea unui spital la Târgu Neamţ, care există şi azi şi căruia Mănăstirea Neamţ i-a purtat de grijă din 1852 până în 1866. Spitalul a fost înfiinţat în 1852 prin strădania stareţului Neonil.

Câteva secole mai târziu, pe Măgura Iaşiului, la Repedea, s-a construit între anii 1721 şi 1734 Schitul "Tărâţa" şi s-a întemeiat un lazaret pentru sărăcimea Iaşiului, bolnavă de ciumă.

În Moldova, situaţia bolnavilor se prezintă în secolul al XVIII-lea într-un mod asemănător celor din Muntenia. Caracterul medical al bolnavilor se evidenţiază prin numeroasele cereri de internare ale laicilor. În special solicitările erau pentru copiii epileptici şi pentru bolnavii psihici. Cura medicală ce li se aplica, pe lângă slujbele religioase, consta în psihoterapie, ceea ce a dus la o specializare a bolniţelor în acest sens. Astfel de bolniţe au existat la Râşca (1875), Slatina (1881), Horaiţa (1874), Secu (1847), Agapia (1891), Văratec (1853).

Cele mai cunoscute ospicii rămân cele de la Mănăstirea Todireni din Burdujeni, căruia, în 1878, arhiereul Neofit Scriban îi rânduia o sumă de bani spre întreţinerea ospiciului. Apoi ospiciul de la Mănăstirea Neamţ şi cel de la Golia, patronat de Mănăstirea Neamţ. Acesta fusese întemeiat încă din secolul XVI-lea de logofătul Ioan Golia; aici a fost vindecat Ştefăniţă Vodă, fiul lui Vasile Lupu. La Mănăstirea "Adam" a funcţionat un ospiciu pentru femei. În Iaşi, la 1752, se construieşte Mănăstirea "Sfântul Spiridon"; bolniţa acestei mănăstiri va deveni cu timpul centrul aşezămintelor spitaliceşti ale "Spiridoniei" moldovene.

Colţea, primul spital de la noi

Dezvoltarea socio-culturală a ţării, creşterea populaţiei favorizează pătrunderea aşezămintelor de medicină ştiinţifică, formarea unui personal medical calificat, în special a celui cu studii superioare. Apariţia spitalelor este dependentă de dezvoltarea economică şi de laicizarea culturii româneşti, dar şi de unele realităţi politice.

În această epocă ia fiinţă cel dintâi spital de la noi, Spitalul Colţea, deschis la anul 1715. Modelul creat de spătarul Cantacuzino a stat la baza înfiinţării şi celorlalte spitale de la noi.

Atât în Muntenia, cât şi în Moldova, spitalele s-au ridicat în jurul bisericii. Toate erau sprijinite de acelaşi simţământ religios, ca şi bolniţele. Aceste spitale din Muntenia şi Moldova întrec "cadrele strâmte ale bolniţelor de odinioară, constituind o etapă de trecere de la bolniţele medicale spre spital, în înţelesul modern al cuvântului".

Prin urmare, tradiţia creştină a bolniţelor mănăstireşti a pregătit terenul spiritual şi material al naşterii medicinei româneşti ca ştiinţă şi al întemeierii spitalelor româneşti ca instituţii specializate în promovarea sănătăţii celor bolnavi.

Pr. conf. dr. Irimie Marga, Sibiu; Codruţa Grădinaru-Kyriacou, asistent social, Reading (Anglia)