Biserica slujitoare: scurtă incursiune în istoria și cultura îngrijirii aproapelui

Foarte puțini știu că istoria grijii organizate, în sfârșit, preocuparea pentru săraci, orfani, străini sau bolnavi era până nu demult apanajul Bisericii. Astfel, primele mărturii de care dispunem sunt o serie de bolnițe și spitale ridicate în Evul Mediu în jurul mănăstirilor. La Vodița sau Simirdeni, ­Cozia, Mănăstirea Dintr-un lemn, Sadova sau Hurezi erau organizate astfel de așeză­minte destinate în special bolnavilor săraci și bătrânilor, între secolele 14-17. În Moldova, între secolele 15-20, întâlnim bolnițe și ospicii la ­Putna, Neamț, Pătrăuți, Agapia sau Dragomirna, Galata sau Golia.

Bolnița de la Simirdeni exista deja cu hramul „Sf. Dumitru” alături de un xenodochiu pentru călători, când Iachint, primul Mitropolit al Țării Românești (1359), se mută cu reședința la Argeș. În xenodochiu era oferită cazare și asistență medicală în special călătorilor. Nicolae Vătămanu citează un act de danie emis de Vladislav II din 24 iulie 1542 către bolnița Simirdeni, care atestă prezența mănăstirii înaintea vechii mitropolii de la Argeș.

Primul spital din Țara Românească este înființat de Vladislav în 1523, lângă Mănăstirea Curtea de Argeș. În Moldova, Mitropolitul Anastasie înființează două spitale, unul la Dragormina numit „Bise­ricuța bolniță” (1602) și altul la Suceava (1619-20).

În sfârșit, mai aproape de noi, familia Cantacuzino pune bazele Spitalului Colțea la începutul secolului al 18-lea, Grigorie al II-lea Ghica ridică mănăstirea și Spitalul Pantelimon în 1735, Constantin Mihai Cehan Racoviță ctitorește Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași în 1757, iar între 1814-15, se pun bazele Spitalului Filantropia, toate acestea răspunzând, comentează Ligia Livadă-Cadeschi, poruncii biblice a iubirii aproapelui.

Această tradiție a grijii organizate nu s-a născut de nicăieri

Desigur, ea are o istorie care coboară până la Părinții Bisericii. Astfel, un exemplu de filantropie este colecta organizată de Sfântul Ciprian în 235, când Numibia e atacată de barbari, iar foarte mulți locuitori sunt luați ca sclavi. ­Pahomie cel Mare (276-349) distribuie poporului grâul mănăstirii în timpul unei foamete.

Probabil cel mai cunoscut exemplu este complexul de clădiri de îngrijire a săracilor, străinilor și bolnavilor numit Vasiliada, neobișnuit prin amploare, diversitatea activi­tăților și personalul implicat, în epocă.

Sfântul Ioan Gură de Aur vor­bește și el de modul în care grija organizată funcționa în Antiohia, în jurul anului 390. Astfel, 3.000 de persoane erau sprijinite zilnic de biserică, fără să mai punem la socoteală ajutorul pe care biserica îl oferea celor închiși, bolnavilor, săracilor, străinilor sau infirmilor. E interesant că dacă numai bogații (adică circa 10% din populație, după calculul Sfântului Gură de Aur) ar împărți săracilor (adică 10% din populație) pâine și îmbrăcăminte, nu ar mai exista nici un sărac în oraș, spune el.

Teologia acestei morale a grijii este, fără îndoială, de esență biblică, plecând de la figura săracului ca protejat divin, în Vechiul Testament pentru a deveni o imagine a lui Hristos, în Noul Testament (Matei 25, 34-40; 2 Corinteni 8, 9). „Atât timp cât săracul beneficiază în mod explicit de protecția divină - comentează prof. Ligia Livadă-Cadeschi -, iar simpla sa pre­zență perpetuează imaginea Fiului Omului pe pământ [...], datoria omului de a i se face dreptate este în mod virtual nelimitată”.

Peter Brown explica, într-o suită de conferințe dedicate săracului și carității, că în lumea greco-ro­mană, care era împărțită între bogați și săraci, între cei care se îndeletnicesc cu speculația filosofică și religia, și ceilalți, care se îndeletnicesc cu truda zilnică (gr. ponos, adică corvoadă, blestemul muncii), creș­tinismul va sparge acest sistem de obligații mutuale înghețate cu noțiunea de „comoară în ceruri”: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea o comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Mt. 19, 21). Astfel, cu această posibilitate de a transfera bogăția de pe pământ în ceruri - lucru de neînțeles pentru păgâni ca Porphyr, Celsus, Lucian, care n-au văzut în asta decât o strategie de a-i deposeda pe bogați de banii lor, pe care îi vedeau arun­cați ­într-un hău social, creș­tinismul unește bogatul și săracul, pământul cu cerul, aurul cu Dumnezeu, aceste două incomensurabile în actul carității), transformând săracul dintr-un marginal, inevitabil destinat trudei zilnice, într-un element de legătură între cele două lumi.

Banul e ochiul celui rău când nu săvârșești cu el fapta bună

Cu revoluția comercială, spune el, epoca modernă va separa domeniul tranzacțiilor comerciale de domeniul relațiilor religioase cu cerul până în punctul în care va deveni imposibil să mai imaginezi un mecanism prin care cele două domenii să fie aduse împreună.

Modul cum această morală a grijii va fi articulată de Biserică în lumea greco-romană reprezintă preocuparea de căpătâi a Pă­rinților și, din acest motiv, una din nou­tățile centrale ale creș­tinis­mului.

Daniel Caner a arătat foarte bine că, odată cu intrarea în scenă a Bisericii în secolul 4, prezența săracului devine o problemă publică, până atunci cvasiinexistentă în lumea greco-romană. Astfel, săracul devine mărturia vie atât a păcatului adamic înțeles ca lăcomie sau acumulare (gr. pleonexia), cât și a injustiției sociale, adică a modului în care această bogăție este dobândită (jaf, înșelă­ciune etc.), împăr­țind lumea între bogați și săraci. Cu așa-numita „teorie a administrării”, Biserica va provoca lumea bizantină timpurie să traducă în economia umană economia (oikonomia) divină, bazată pe dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Dacă creația aparține lui Dumnezeu, omul nu este atunci decât un simplu administrator, așezat temporar peste bunurile Lui.

Noul Testament, de altfel, înso­țește această atitudine cu o serie de pilde, de exemplu Parabola iconomului nedrept sau Pilda omului care a sădit o vie, prezentând omul în ipostaza de administrator sau de lucrător care își nesocotește stăpânul, prin modul în care gestionează lucrurile.

Punând problema în această cheie, Biserica a deschis drumul grijii organizate în lumea greco-romană târzie, devenind o problemă nu doar a unor simpli privați sau ONG-uri, ci a întregii societăți, începând cu împăratul. Tradiția daniilor și a înzestrărilor de către domni mai târziu în țările româ­nești, a ridicării de stabilimente în jurul mănăstirilor, ei înșiși concepându-se ca niște basilei, este un ecou al acestor realizări din lumea bizantină.

Pe scurt, drumul spre sistemele medicale moderne actuale vine de aici. Prezentarea lor ca o realizare a modernității, la care am devenit părtași abia odată cu intrarea în siajul Occidentului colectiv în secolul 19 și cu îndepărtarea treptată a Bisericii din tablou (cine mai asociază azi spitalul și asistența medicală cu Biserica?), până aici supraviețuind eventual doar forme primitive și cu totul ineficiente de asistență, e o naivitate și, evident, un neadevăr.

Un rezumat excelent ni-l oferă The Oxford Dictionary of Byzantium:

„Filantropia (φιλανθρωπία, «dra­goste de oameni») a fost privită ca un atribut divin esențial, pe care fiecare bun creștin era obligat să-l imite slujind lui Hristos în persoana săracului, a bolnavului, a bătrânului, a celui fără adăpost și a celui întemnițat. Filantropia, care încorporează calitatea de elemosyne (milă sau milostenie), a fost astfel una dintre virtuțile majore aștep­tate de la sfinți și împărați, supremii «imitatori ai lui Hristos». Împărații au profitat de orice ocazie pentru a caracteriza și justifica legislația lor ca fiind filantropică.

Cea mai izbitoare manifestare a filantropiei din societatea bizantină era furnizarea publică sistematică de asistență socială și spitalizare printr-o varietate de insti­tuții specializate: spitalul (xenon sau, mai rar, nosokomeion), ospiciul (xenodocheion), căminul de bătrâni (gerokomeion), căminul de săraci (ptochotropheion), orfelinatul (orphanotropheion) și centrul de asistență eclesiastică (diakonia). Aceste insti­tuții, ca și filantropia în sine, au avut precedente pre­creștine, dar au fost în esență produsul instaurării creș­tinismului în secolele 4-5 și au reprezentat o transformare a modelului de binefacere publică (euergesia) de la etosul antic al «pâinii și circurilor» la unul care a subliniat mântuirea spiri­tuală, atât a celui care dă­ruiește, cât și a beneficiarului. Deși multe astfel de instituții erau sponsorizate de laici, iar unele dintre cele mai importante depindeau direct de împărat, toate au fost, precum mănăstirile, unități eclesiastice. Din secolul al 10-lea, într-adevăr, toate noile case de caritate au fost în mod invariabil atașate comu­nităților monahale”.