Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Boala - cale de a ne apropia mai mult de Hristos
Când omul se îmbolnăvește grav, când își află pentru prima dată diagnosticul, întrebările cele mai pregnante care i se ridică sunt: Cum? De ce? De ce mi s-a întâmplat mie una ca aceasta? În jurul meu toți oamenii merg pe stradă, își văd fericiți de viața lor, căci ei au viață și o să aibă și de acum încolo, iar mie mi se întâmplă una ca aceasta... Cum să facă omul să înțeleagă care este pricina pentru care tocmai lui i s-a întâmplat acest lucru, cum să se împace cu noua stare de lucruri? (Pr. Vitali Bespalko)
La o primă vedere a lucrurilor, boala este cu totul lipsită de vreun sens. Omul suferă, îi este rău, se retrage dintre oamenii cu care a viețuit, se depărtează de lucrurile pe care le făcea, de prieteni și de familie. Iar aceasta îi vine din punct de vedere sufletesc și mental foarte, foarte greu. Și atunci își pune o serie de întrebări și totodată caută o explicație pentru toate acestea, dar de multe ori nu găsește un răspuns, sau îl găsește foarte greu. Atunci când omul nu găsește nici măcar rostul pentru care suferă, toate cele ce vin asupră-i, starea lui devin cu mult mai grele de purtat. Rostul pe care îl are boala trebuie mereu căutat în pricinile care au determinat apariția ei. Iar pricina îmbolnăvirilor este păcatul. Păcatul nu este altceva decât încălcarea uneia sau alteia din legile vieții. Creștinii numesc aceste legi ale vieții legi dumnezeiești sau porunci dumnezeiești. Astfel spus, viața în păcat nu este compatibilă cu... viața: boala nu pică din cer, ea este numaidecât o consecință a vieții pe care am dus-o până în acest moment. De aceea curățirea sufletului și ținerea de anumite rânduieli elementare de igienă sunt baza pentru a fi sănătoși, altfel, mai devreme sau mai târziu, te vei molipsi în mod sigur de vreo boală. Este adevărat că din scaunul de spovedanie de mai bine de unsprezece ani am întâlnit mai mulți credincioși care, îmbolnăvindu-se, au venit și au cerut: Părinte, vreau să mă vindec! Numaidecât vreau să mă vindec! Și cer rugăciuni pentru sănătate. Sunt convinsă de faptul că Dumnezeu prin rugăciunile dumneavoastră mă poate ajuta să mă vindec!
Vine întrebarea pentru noi toți dacă îi este de folos duhovnicesc unui astfel de om să se vindece numaidecât, pentru că noi trebuie să înțelegem în primul rând sensul bolii, pentru că boala nu se dă ca o pedeapsă, ci ca un mijloc de a deveni mai bun, deoarece în istoricul vieții sfinților boala s-a dovedit a fi de trebuință chiar și pentru mulți oameni sfinți. De pildă, Cuviosul Ambrozie de la Optina a fost bolnav toată viața. Și pe câți nu i-a tămăduit Hristos Domnul pentru rugăciunea lor, pe câți nu i-a mângâiat în suferințele lor! Cât de mult bine a făcut oamenilor Sfântul Apostol Pavel, în vreme ce el însuși era bolnav! Pe Sfântul Serafim de Sarov l-au bătut niște țărani atât de tare, că i-au fracturat coloana vertebrală. Nu se putea ruga oare să îi vindece coloana? Deci, rostul bolii așa cum îl vedem la Sfinții Părinți este acela că boala devine unealtă pentru o anume lucrare. Boala șlefuiește sufletul cu pietrele ei abrazive, cum ar fi durerea de oase, durerile de articulații, durerile de ficat și durerile de cap. Aici, cu siguranță, mulți oameni m-ar critica spunând: Ce tot vorbești, părinte? Boala șlefuiește sufletul! Cum poate așa părinte, eu nu mai pot, pur și simplu, eu nu mai suport această lungă încercare! Simt că nu mai am putere, este mai mult decât pot duce! Și putem spune următorul lucru: știți, cu șmirghelul poți șlefui foarte frumos un metal, dar tot cu el poți face niște zgârieturi așa de grosolane, căci mai urât de atât nici că se putea. Așa este și cu boala, ea poate să stimuleze un suflet, dar la fel de mult boala poate și să surpe prin cădere sufletul. Iar acestea se întâmplă numai în funcție de noi, de felul în care alegem să ne folosim de ea. În ce fel adică? Dacă omul este conștient că boala a apărut din pricina păcatelor pe care le-a săvârșit, a felului nepotrivit în care se comportă cu semenul său, a felului în care și-a trăit viața, el va putea întoarce totul spre bine, doar prin răbdare, luminare, credință și purtarea crucii.
Orice boală ar fi ea nu este trimisă de Dumnezeu, ci doar El o îngăduie atunci când omul nu mai dă semne reale că dorește să pună început bun prin împlinirea poruncilor dumnezeiești. În fiecare săptămână merg la căminele de bătrâni din parohie să îi văd pe bătrânii bolnavi. Aici sunt internați oameni cu fracturi de coloană, de membre, de paralizie, cu boli mentale etc. Am purtat discuții duhovnicești cu majoritatea și am înțeles faptul că pentru mulți dintre ei boala a pus început bun duhovnicesc în viața lor, ce nu s-a întâmplat înainte. Încep efectiv să lucreze pentru propriul suflet și acest lucru este minunat. Se întâmplă ca mulți dintre ei să nu se mai refacă niciodată, rămânând infirmi toată viața, și, cu toate acestea, mulți îți transmit curajul lor, speranța lor, pentru că au lăsat totul în urmă, casă, masă, familie și pun în centrul vieții lor pe Hristos Domnul și sufletul lor îl simți că este pe deplin înnoit.
Tocmai pentru desăvârșirea lor duhovnicească au fost îngăduite bolile pentru ei și pentru sfinții lui Dumnezeu. Pentru a putea primi deplinătatea smereniei, a blândeții și a înfrânării. Un monah mergea lângă o mlaștină, în pădure, și se dezbrăca până la brâu ca să-l mănânce țânțarii. Oamenii, dacă l-ar fi văzut prin pădure, ce i-ar fi spus: ia uite un călugăr e nebun! Cine are nevoie de așa ceva? Cu toate acestea, călugărul știa foarte bine faptul că aceasta îi era de mare folos pentru a birui o patimă sau alta, poate chiar patima trupească, desfrânarea. Căci omul care nu cunoaște suferința nu poate renunța la unele obișnuințe, la anumite obiceiuri păcătoase. Or boala îl ajută pe om să se adune întru sine, îl face mai puternic, mai statornic în lupta de a birui păcatul.
Atunci când suntem bolnavi sau ne aflăm într-un necaz, trebuie să ne amintim de Hristos Domnul. Și pur și simplu să avem încredere în El. Să ne încredințăm Lui. Și, deci, care este rostul? M-am îmbolnăvit, mi-am adus aminte de Domnul Hristos, m-am făcut bine și mai departe... Tocmai acesta este rostul: că înțelegi faptul că ai nevoie de Dumnezeu, Care să te ajute să te smulgi din toate bolile și încercările acestea. Cu alte cuvinte, ne dăm seama de faptul că Doamne, nu putem fără Tine, ajută-ne, miluiește-ne! Îl cunoaștem ca pe Tatăl, ne dăm seama că El este Tatăl, că El este Izvorul vieții. Iar această descoperire ne conduce către un adevărat izvor de bunătăți, cu mult mai de preț decât sănătatea trupului. Mai rău ca orice este faptul că mulți dintre oamenii bolnavi, la un moment dat, aleg să meargă oriunde pentru a se vindeca: la vraci, la tămăduitori, la babe, la descântătoare, la vrăjitoare, la tot felul de așa-ziși terapeuți care spun că au așa-zise experiențe extrasenzoriale. Dar rostul pentru care noi ne-am îmbolnăvit este faptul că trebuie cu orice preț să ne întoarcem la Dumnezeu: Dacă omul nu s-a gândit niciodată la păcatele sale, nu va putea să le vadă dintr-odată. Dacă îi spunem că pricina bolii lui sunt păcatele pe care le-a săvârșit, iar el nu le poate vedea, oare în loc de pocăință nu se va naște în sufletul lui sentimentul de vinovăție, care este cu totul devastator? Dar aici nu se pune problema găsirii unor vinovați! Precum nu se pune problema că Dumnezeu ar fi Cel care a trimis boala, tot așa este foarte bine și necesar sufletului faptul că trebuie să spunem în fața bolii, pur și simplu, sunt bolnav, nu cunosc toate poruncile lui Dumnezeu, dar din acest moment o să pun început bun în viața noastră, prin împlinirea poruncilor, prin participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, prin post și mai ales prin rugăciunile tainice din cămeruța casei noastre. Și să cădem cu lacrimi la Dumnezeu, spunându-i faptul că am greșit, dar Tu ești Cel care mă poți ajuta! Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!