Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Bucuria descoperirii binelui și învierii prin suferință

Bucuria descoperirii binelui și învierii prin suferință

Galerie foto (13) Galerie foto (13) An omagial
Un articol de: Dumitru Manolache - 30 Mai 2024

Când credem că totul merge pe dos, în viața noastră încearcă să pătrundă o minune. Ea este parte a vieții reale, este o componentă a lumii. Nu trebuie să o căutăm în afară, pentru că o purtăm în noi. Acest adevăr devine evident mai ales în cazul celor bolnavi, cărora Dumnezeu, prin puterea Sa, le arată că poate scoate binele din rele, folosind boala ca să obțină virtute și veșnicie. Recent, am cunoscut câteva persoane din parohia giurgiuveană „Înălțarea Sfintei Cruci” din Comana, care trăiesc bucuria descoperirii minunate a bine­lui din rău, a virtuții și învierii prin suferință.

Rodnicia pastoraţiei bolnavilor nu este o lucrare simplă, ci mai degrabă o gingașă conlucrare simbiotică între preot, bolnav, rude, Biserică, sfinți și Dumnezeu. A-l ajuta pe cel bolnav înseamnă mai întâi de toate a înţelege prin ce trece el. Mulți dintre cei suferinzi intră într-un blocaj, neagă evidența, se revoltă, negociază cu Dumnezeu, intră în depresie, acceptarea adevărului nefiindu-le foarte ușoară. Măcinat de durerea produsă de afecțiuni, bolnavul poate aluneca în deznădejde, cu autosugestia că starea sa este o pedeapsă de la Dumnezeu. De aceea, preotul face tot ceea ce îi stă în putință să întărească sufletul bolnavului, convingându-l că Creatorul nu este autorul suferinței sale şi că boala are un rol pedagogic. 

Rolul sfinților și al moaștelor

Părintele Adrian Alexandru Toader este parohul enoriei cu hramul principal „Înălțarea Sfintei Cruci” din localitatea Comana, Episcopia Giurgiului, în care slujește de zece ani. Această parohie se află sub oblăduirea Sfinților Ioan Rusul, Xenia și Matrona, și numără aproximativ 200 de familii, cu mulți bătrâni suferinzi. 

Într-una din zilele acestei primăveri am participat la slujba Sfântului Maslu în biserica parohiei, care a fost ridicată în 2007 și înzestrată, de la început, cu o părticică din moaștele Sfântului Ioan Rusul. „Pe lângă acestea, de curând, am primit și moaștele Sfintei Matrona din Moscova. Mai avem aici și moaștele Sfintei Mucenițe Fotini Samarineanca, iar recent am primit din Sfântul Munte Athos și moaștele Sfântului Nectarie de la Eghina și ale Sfântului Cuvios Daniil Katunakiotul. Sfintele moaște sunt o binecuvântare de la Dumnezeu pentru toți cei care au credință. Iar aceia care se vindecă de diferite boli prin rugăciunile către sfintele moaște, cu siguranță au o credință puternică. Sfinții sunt mijlocitorii noștri la Dumnezeu, ne pomenesc înaintea Lui. Niciodată ei nu se interpun între noi și Dumnezeu, ci se retrag discret din fața legăturii noastre cu Creatorul. Ei doar ne întăresc, prin ei se săvârșesc minunile, pentru că puterea este la Dumnezeu. În parohia noastră, sfinții sunt foarte iubiți. Și de aceea le simțim din plin binecuvântările și prezența. Numai noi mai avem multe de făcut pentru a ne ridica la înălțimea dragostei și slujirii lor”, ne mărtu­risește părintele paroh Toader, pe care l-am rugat să ne vorbească despre virtuțile și învierea ce se pot dobândi prin boală. „Boala este o mare binecuvântare de la Dumnezeu și un mijloc de a ne aduce pe calea cea dreaptă, de a ne smeri. Boala trupească se află în strânsă legătură cu boala sufletească. Iar vindecarea trupească este până la urmă o cerere cam egoistă în fața lui Dumnezeu, dacă noi înșine nu ne vindecăm sufle­tește. Bineînțeles că ne dorim cu toții să fim sănătoși. În parohia noastră sunt persoane aflate în boală, dar am senzația că adevărații bolnavi suntem noi, cei care ne considerăm sănătoși. Pentru că ei își pun nădejdea în Dumnezeu. Mulți dintre cei care vin la biserică și se află în suferință sunt practicanți fervenți ai rugăciunii, ai posturilor. Pentru ei boala este o binecuvântare. Eu sunt într-o strânsă legătură cu acești enoriași, îi spovedesc la 40 de zile, îi vizitez permanent și le ofer câte ceva din ceea ce ei au nevoie pentru hrana trupească. Îi avem alături de noi pe părinții de la Mănă­s­­tirea Comana și pe prietenii de la «Moara de hârtie» din localitate, care fac voluntariat în parohie, ducând celor nevoiași sau suferinzi pachete cu alimente. Pe lângă acestea, avem și persoane foarte grav bolnave, în fața cărora am putea crede că suntem neputincioși. Dar ne dăm seama că de fapt Dumnezeu are un plan minunat cu ei. Pentru că, pe măsură ce suferă, ei se întăresc în credință. Devin mai luminoși și, poate părea incredibil, dar nu-și prea mai doresc sănătatea trupească. Vor mai mult să se roage, să fie permanent într-o legătură cu Dumnezeu. Își pun efectiv viața și soarta în mâinile Lui. Boala este o cale prin care Creatorul ne aduce în firea noastră. Așa îi șade bine unui bun creștin, să treacă prin acest cuptor al încercării. După cum aurul poate fi modelat prin foc, așa trebuie să trecem și noi prin boală, pentru a fi mai ușor modelați de Mântuitorul nostru. Nici un sfânt nu s-a mântuit în cer fără a trece prin acest cuptor al sufe­rințelor, al bolilor, al neputințelor și necazurilor. Sfântul Ioan Rusul a fost rob la turci, adică la necredincioși; Sfânta Matrona, născută fără vedere, la 15 ani a paralizat; Sfântul Nectarie de la Eghina a fost foarte prigonit; Sfântul Daniil Katunakiotul a intrat de mic în mănăstire, iar Sfânta Fotini, care și-a revenit în fire, deși era foarte păcătoasă, L-a mărturisit cu vitejie pe Hristos. Iată sfinți care, deși erau făcători de minuni, nu au cerut nimic pentru ei. De aceea este bine ca noi, cei bolnavi, să nu cerem ceva pentru noi, ci doar iertarea păcatelor, să ne identificăm greșelile și să le mărturisim, pentru că acestea sunt o consecință a vieții noastre depărtate de Dumnezeu. Să cerem îngăduință de la El, luminare și îndelungă-răbdare. Iar dacă El consideră că merităm sănătatea, pentru că și aceasta este dată nu ca să ne continuăm viața ca până la momentul bolii, în păcate și patimi, trebuie să vadă la noi că în urma însănătoșirii dăruite vom continua pe o cale bună, luminoasă. Că ne vom dedica întru totul vieții sfințitoare, mântuitoare. Adică nu vom cădea lamentabil, ci vom deveni fundamental întăriți”, ne-a mai mărturisit părintele paroh.

Clipa în care vine minunea

Dintr-odată perspectiva problemei în discuție se schimbă: binele se revelează din rău, iar virtutea și învierea din boală și suferință. Omul descoperă minunea vindecării în propriul sine. Boala devine bucurie, iar moartea înviere. „Eu, ca păstor, pot spune că am mai multă nevoie de cei suferinzi decât au ei de mine și mă minunez văzând rezistența, dragostea, îngăduința și totala lor credință și atașament față de cele sfinte. Acești semeni ai noștri continuă să postească, să se spovedească și să se împărtășească, fiind foarte prezenți în viața Bisericii. Și eu simt din plin la Sfântul Altar implicarea lor sufletească. E o mare binecuvântare pentru noi prezența și credința lor. În general, cei bolnavi nu se mai pot ruga singuri pentru ei. Rugăciunea lor devine părtinitoare. Ei își doresc foarte mult vindecarea și să revină în starea dinainte de boală. Dar noi știm că la Dumnezeu contează mai mult rugăciunea celor pe care îi au lângă ei. Observ că unii dintre bolnavi nu-și dau seama ce păcate au făcut. Am cunoscut cazuri de oameni care nu se spovediseră niciodată în viață, care nu știau să definească păcatul, reducând totul la o simplă ceartă cu vecinii sau cu membri ai familiei. Când își vin în firea lor, și când realizează starea de păcătoșenie, regretă amarnic anii pierduți departe de Biserică și de Dumnezeu, lipsa rugăciunii, a postului. Dar imediat vine minunea! Când Domnul vede sinceritatea lor, ei își revin. Cunosc oameni bolnavi de cancer care au trăit neobișnuit de mult, deși medicii le dăduseră șanse minime. Iar în momentul des­părțirii de această lume, au plecat cu o mare nădejde în Dumnezeu, neînfricoșați. Pentru familia lor, înmormântarea se transforma în momente de pace și împăcare, ba chiar de bucurie, pentru că lăuntric sufletele lor realizau că ruda grav bolnavă căpătase o liniște interioară. Este minunat să vezi un om în suferință, pe patul de jertfă, cum are puterea de a se curăța asemenea sfinților care au trăit toată viața în pustie”, ne mai spune părintele paroh Toader.

Lumina vindecării sufletești 

Împreună cu preotul paroh și cu părintele ieromonah Ioan Iacob de la Mănăstirea Comana, am vizitat câțiva enoriași suferinzi din parohie, ca să vedem, pe viu, minunea vindecării și învierii sufletești prin puterea credinței.

Pe doamna Ioana Tudose, de 84 de ani, am găsit-o trebăluind prin grădină. „Sunt o păcătoasă”, ne spune aceasta: „Pentru mine, bătrâ­nețea este și frumoasă, și grea și urâtă. Este amestecată. Dacă ești singur, fără ajutor, este urâtă. Dacă ai pe cineva lângă tine, este frumoasă. Și mai este frumoasă pentru că ai timp să te rogi mai mult, să faci niște metanii. Eu mă trezesc la 5:30, și până la ora 8 îmi fac toată pravila, adică rugăciunile de dimineață, câteva acatiste pe care le citesc în fiecare zi, alte rugăciuni, astfel încât atunci când ies afară sunt liniștită. Sufăr cu inima, iau medicamente, dar nu lipsesc de la biserică. Viața mea este mănăstirea. Merg acolo în fiecare duminică și în toate sărbătorile. Îmi place să ajung de dimineață, nu când începe Sfânta Liturghie, să fac tulburare. În legătură cu boala, eu gândesc așa: dacă Bunul Dumnezeu mi-a dat-o, știe pentru ce a făcut-o. De aceea am primit-o cu drag, fără să mă supăr”. 

Soțul, Ion Tudose, are 91 de ani și se deplasează foarte greu cu ajutorul unor cârje. A fost tehnician silvic: „Când lucram, eu predam lecțiile politice ale partidului comunist. Am făcut lucrul acesta 25 de ani. Când m-am pensionat, m-am împrietenit cu părintele Ghelasie Iorga, fostul stareț de la Mănăstirea Comana. Am fost și primar vreo doi ani. Dar pentru că nu am intrat în gașca hoților, m-am retras. Părintele Irineu de la mănăstire le cerea oamenilor să nu mă voteze pentru că fusesem comunist. Dar să vedeți cum rânduie Dumnezeu lucrurile: tot dânsul mi-a devenit după aceea duhovnic! Dumnezeu are grijă de toată lumea. E mare și puternic. Eu am înțeles mai bine aceste lucruri după ce m-am pensionat. Deși făceam propagandă comunistă, totuși Îl aveam în inimă pe Dumnezeu. Nu puteam însă, din cauza funcțiilor, să merg la biserică. Nu I-am reproșat niciodată neputința pe care mi-a dat-o. Sau poate nici nu este o pedeapsă, ci doar o lecție. Cine știe, mai port poate și păcatele altora din neamul meu! De nouă ani mă deplasez doar cu ajutorul cârjelor, iar de cinci nu mai pot merge la slujbe. Dar am bucuria să fi făcut și eu ceva pentru Biserică: am ajutat la descoperirea unor documente care atestă faptul că Mănăstirea Comana a avut 100 ha de pădure, cum îmi spusese bunicul meu când aveam 7 ani, pe care, și cu ajutorul meu, au reușit să le recupereze. E o întreagă poveste cu pădurea asta. Și acest lucru este evident tot o lucrare a lui Dumnezeu. Cum aș fi putut ține eu minte altfel informația de la bunicul? Eu cred că suferința mi s-a dăruit și de aceea o voi duce cu bucurie cât voi putea. Nu m-am supărat niciodată pentru aceasta. Citesc acatiste, câte două catisme din Psaltire pe zi, capitole din Biblie. Încerc și eu să trăiesc într-o smerenie asemănătoare cu cea a călugărilor”.

Mama Aneta Predescu are 81 de ani. Cu ceva vreme în urmă a căzut și și-a fisurat un os al mâinii drepte: „De când am avut accidentul locuiesc la fată. Soțul, care nu mai este, a fost tâmplar și a lucrat la ridicarea bisericii de lemn din Comana, împreună cu copiii noștri. Dumnezeu este toată puterea noastră. El m-a ajutat în tot timpul. Tot ce mi-am dorit mi-a dat. La bătrânețe, Dumnezeu trebuie să-mi arate și ce am greșit în viață. Poate și de aceea mi-a dat această suferință, să-mi aduc aminte de păcatele mele și să mă smeresc, să-mi plătesc toate datoriile aici pe pământ, ca să mă primească fără datorii la El. Dacă suferința e de la El, de ce m-aș supăra? De ce să mă întristez că am căzut? Asta e, am primit ce am meritat, de-acum ce o vrea Dumnezeu! De când nu mai pot merge la biserică, mă vizitează părintele Alexandru, care vine să mă spovedească, să mă împărtășească, să mai afle cum îmi este. Când primesc Sfânta Împărtășanie simt o alinare în suflet, o ușurare, o liniște aparte. Și dacă mor și-mi iese sufletul, eu tot am să râd!”

„Mama nu v-a spus, dar în noiembrie anul trecut am internat-o de urgență la spital, pentru că a avut cheaguri de sânge în ambii plămâni, în proporție de 90 la sută”, intervine fiica mamei Aneta, doamna Ileana Doinița Predescu: „După trei zile, m-am întâlnit cu doctorița care o trata și cu medicul care o internase, și când acesta a aflat că mama trăiește, s-a mirat și nu-i venea să creadă că este vie și că urmează să se întoarcă acasă. A fost o minune! Un răspuns la rugăciunile mele adresate Sfinților Ioan Rusul, Xenia și Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, care mi-au trimis semne de-a lungul timpului, pe care i-am și visat în repetate rânduri, și am știut că întotdeauna au fost alături de mine. Pentru ei, pentru Maica Domnului și pentru toți ceilalți sfinți, candela stă permanent aprinsă în casa mea”, ne-a mărturisit.

Așa cum aflăm din Sfintele Evanghelii și de la Sfinții Părinți, boala este fie urmarea păcatului, fie o încercare prin care Dumnezeu dorește să ne întărească în virtute și să ne apropie mai mult de El. Nevoințele celor aflați pe patul de suferință, care își asumă această cruce, se compară cu nevoințele mucenicilor și ale marilor pustnici, iar grija arătată față de cei bolnavi este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Un adevăr care ni s-a revelat și nouă în această întâlnire cu câțiva bătrâni suferinzi din Comana, care trăiesc bucuria descoperirii minunate a binelui din rău și a virtuții și învierii prin boală.