Bunicii părintelui Caesar Cranta de la Micșuneștii Mari

Unii dintre semenii noștri își trăiesc senectutea asumat, cu seninătate, demnitate și angajare. Alții ca pe un traumatism, resemnare ori refuz disperat, care le afectează integritatea fizică și mentală. Calitatea bătrâneții depinde de capacitatea fiecăruia de a-i înțelege sensul și valoarea în planul uman și în cel al credinței. Prin slujirea sa, preotul integrează bătrânețea în planul lui Dumnezeu, Care este iubire, etapă a drumului pe care Hristos ne conduce spre mântuire. Acesta este și sensul pastorației părintelui Caesar Cranta în rândul vârstnicilor din parohia ilfoveană Micșuneștii Mari.

Parohia Micșuneștii Mari, din comuna Nuci, Protopopiatul Ilfov Nord, are aceeași vârstă cu biserica sa istorică. Aceasta are hramurile „Adormirea Maicii Domnului”, „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și a fost ridicată la 1743 de către Smaranda Grecianu și soțul său Iordache Asan, mare cămăraș sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu. Familia ctitorilor și-a luat numele Micșunescu și avea vechi legături de rudenie cu vornicul Mitrea, primul sfetnic al lui Mihnea Turcitul, vornicul Papa Grecianu, căsătorit cu Florica, fiica lui Mihai Vodă Viteazul, cu cronicarul Radu Grecianu și fratele acestuia, Șerban Grecianu, traducătorul Bibliei de la 1688, cu familia Mavrocordaților ori cu cea a paharnicului Dimitrie Poli­zu, înmormântat în pronaosul bisericii. Superbul lăcaș, afectat de trecerea veacurilor, păstrează ne­alte­rat duhul locului, conferit de Sfin­tele Liturghii săvârșite aici, motivele sale brâncovenești, icoanele originale și sfinții zugrăviți de „ereul” Dima, strămoșul lui Nicolae Bălcescu.

Daruri reciproce

În același duh slujește, din 2017, celor 180 de familii câte mai sunt astăzi, și părintele paroh Caesar Cranta. Satul, ca multe altele de la noi, este unul îmbătrânit. Tinerii au migrat către oraș sau în afara țării, iar majoritatea enoriașilor sunt bătrâni. Viața acestora reclamă o atenție și o slujire specială din partea părintelui paroh, mai ales că vârsta a treia favorizează o deschidere specială spre transcendent. De aceea, părintele Caesar Cranta a făcut din biserică locul în care vârstnicii și copiii sunt chemați să împărtășească iubirea lui Dumnezeu, într-un schimb de daruri, în care bătrânii oferă valori religioase și morale, un patrimoniu spiritual referențial în viața comunitară și în cea familiară, iar copiii, dragoste și inocență.

„În ceea ce îi privește pe cei în vârstă, avem în vedere în primul rând spovedirea și împărtășirea cât mai deasă, pentru a fi pregătiți. Pentru cei care nu se pot deplasa mergem la domiciliul lor, la fiecare 40 de zile. Când ajungi octogenar, nonagenar, te pregătești încet-încet de întâlnirea cu Hristos, Care este elementul central al vieții fiecăruia dintre noi. Apoi, ne îngrijim ca ei să nu ducă lipsă de cele necesare existen­ței. În acest sens am dezvoltat o colaborare cu Mănăstirea Sitaru, care ne ajută în principal cu alimente, un dar concret care se adaugă afec­țiu­nii noastre, dragostei și consilierii duhovnicești a bătrânilor.

În ceea ce îi privește pe tinerii care îi vizitează pe cei în vârstă, am inițiat proiecul «Bătrânii nu sunt singuri». De 1 Martie, fiecare copil din parohie și-a ales o femeie în vârs­tă, pentru care a confecționat un mărțișor, o felicitare și a pregătit un mic pachet cu portocale și dulciuri. Apoi am mers împreună și le-am oferit bunicelor din sat, copiii rămânând să discute cu ele. Această ac­țiune a adus bucurie și zâmbete pe chipurile lor. Tot cu copiii le-am vizitat de sărbători și pe bătrânele de la Mănăstirea Christiana, unde am cântat colinde. În plus, în fiecare an, de Crăciun, de Paști, dar și cu alte prilejuri, dăruim bunicilor din sat pa­chete cu alimente, dulciuri, articole de îmbrăcăminte, produse de igienă etc., cu sprijinul unor sponsori din afara comunității, pentru că în parohie nu există putere financiară în acest sens.

Totodată, am adus în tinda bisericii o ladă veche, pe care am numit-o «Zestrea Raiului». Pe capacul ei am pictat Înfricoșătoarea Judecată, pentru că în Evanghelia care vorbește despre acest moment al existenței noastre se spune că criteriul după care vom fi judecați nu este numărul de metanii pe care îl facem; nici cel al zilelor de post ținute; nici acatistele, paraclisele sau rugăciunile pe care le spunem, ci felul în care ne raportăm la aproape. Dacă îl hrănim pe cel flămând, dacă îi potolim setea celui însetat, dacă îl vizităm pe cel închis în temniță, pe cel bolnav, dacă îl îmbrăcăm pe cel gol. În singurătate, boală, necazuri doare mai tare lipsa de empatie a celor din jur decât boala sau suferința în sine. Am pictat scena respectivă pentru ca oamenii să se gândească la aceste lucruri și să dea și ei din prisosul inimii lor ceva celor care nu au. Acolo colectăm de la credincioși ulei, făină, zahăr, mălai, pâine, în general alimente neperisabile, apoi jucării, haine rechizite etc. Din ladă se servesc cei care au nevoie de ele. Este și aceasta o formă de mângâiere a aproapelui, care se adaugă celor duhovnicești pe care le folosim în pastorația noastră. Am încercat să fac și o farmacie a parohiei. Am primit medicamente, dar fiind prea multe, au ieșit din garanție și a trebuit să le aruncăm. Așa că am renunțat la idee, preferând să mergem la oraș să cumpărăm dacă are nevoie vreun bolnav de ceva”, ne-a spus părintele paroh.

Ancorați în credință

Mulți dintre bătrânii satului au copiii în București. Aceștia își vizitează părinții de regulă la sfârșitul săptămânii, unii chiar mai rar, le aduc mâncare, petrec cu ei o zi-două, după care pleacă și vârstnicii rămân tot singuri.

„Sunt impresionat de forța și perseverența unora dintre acești bătrâni. Uite, de pildă, tanti Ana are 85 de ani, de-abia mai merge, nu mai vede bine, dar încă își cultivă și-și îngrijește singură lanul de porumb. «Cum să-mi las pământul pârloagă?», se întreabă retoric. Exem­plul acesta este de fapt o lecție despre viață și despre valori. Foarte mulți dintre cei tineri își consumă existența în lucruri derizorii, în timp ce bătrânii rămân atașați unor crezuri și valori ancestrale, pe care nu gândesc să le abandoneze, deși fac eforturi fizice foarte mari și dureroase să le păstreze. Asta mă face să înțeleg că mulți dintre ei, deși se simt singuri, nu acceptă să fie și inu­tili. Și cred că toate acestea depind de cât se simte omul apropiat de Dumnezeu. Dacă în tinerețe a frecventat biserica, dobândind o spiritualitate profundă, o ancoră puternică în credință, acum la bătrânețe primește sprijinul Creatorului. De aceea, nu cârtesc și nici nu se ceartă cu Dumnezeu. Cine nu este ancorat în această trăire clachează, pică în deznădejde, în depresie, gândurile negre îl cotropesc și viața îi devine un chin. Cu asemenea oameni lucrez mai mult. Cine nu a avut contact deloc cu Biserica, și nici o activitate intelectuală intensă la tinerețe, nici acum la bătrânețe nu dorește să știe nimic, rămânând închis în sine. Și cu asemenea persoane este foarte greu de colaborat. Este ca și când te lovești de un perete. Și mai am o tristețe: uneori întâlnesc persoane generoase, care și-ar da și haina de pe ele, dar nu manifestă nici un pic de dragoste față de Sfânta Biserică. Lor încerc să le schimb atitudinea. De aceea, desfășor foarte multe activități în parohie cu copiii. Mă concentrez foarte mult asupra acestei categorii de enoriași, pentru că investind în ei, vom vedea rezultatele peste ani. Pentru mine este clar că viitorul parohiei ei îl reprezintă. Și nu știu dacă fac sau nu o greșeală, dar în pastorația copiilor, dar și a celor în vârstă, nu predic foarte mult, lăsând să cântărească mai greu milostenia, dragostea. Când omul vede că-ți pasă de problemele lui, că-l iubești, că și el înseamnă ceva pentru tine, fără să-i ceri nimic în schimb, altfel se apropie de tine ca preot și de Biserică. După aceea poți să-i faci cunoscut și cuvântul Evangheliei. E mai bine, cred eu, ca fiecare să descopere prin propria experiență ce înseamnă Biserica”, ne mai spune părintele Cranta.

Am înțeles de la părinte că în parohie sunt enoriași care duc o viață duhovnicească deosebită, smerită, față de care sfinția sa, ca păstor, uneori se simte mic. „Când știu oameni care în Postul Paștelui, de luni până vineri, trăiesc doar cu anafură și apă, și mă gândesc că eu, uneori, alergând prin oraș cu treburi mai mănânc și cu ulei, mă simt mic, deși ar trebui să le fiu exemplu. Cunosc asemenea oameni speciali, care trec tainic pe lângă noi, fără să apucăm să-i cunoaștem”, adaugă părintele

La câțiva dintre ei am ajuns și noi. De exemplu, mama Marieta Petre are 70 de ani și este văduvă. Locuiește într-o casă modestă cu băiatul cel mic. Soțul i-a decedat în 2006. Nu se simte singură niciodată, după cum ne-a mărturisit: „Sunt permanent cu Dumnezeu și cu Maica Domnului. Părintele are grijă de mine întotdeauna. De când am rămas văduvă, cu ajutorul lui Dumnezeu, frământ prescuri pentru Mănăstirea Căldărușani, pentru biserica noastră, cea de la Netezești, de la Sudiți, Nuci și pentru cea de la Merii Petchii. Apropierea de Biserică am moștenit-o de la părinții mei. După ce m-am căsătorit, m-am mai îndepărtat de ea din cauza colectivului. Acum, cât mi-ar fi de rău, Dumnezeu mă întărește ca să pot merge de fiecare dată la sfânta biserică. Acolo îmi găsesc alinarea. Când mă întorc acasă mă simt foarte liniștită. Orice greu aș întâmpina, sau oricât de bolnavă aș fi, părintele se roagă pentru mine și mă fac bine. Simt ajutorul pe care mi-l dă Dumnezeu prin părintele nostru. De altfel, părintele îi ajută pe toți cei care au nevoie de ceva în parohie. Citesc zilnic din Sfânta Scriptură. Mă simt foarte apropiată de Maica Domnului, dar mă rog și mă închin la toți sfinții și ajutorul lor îl simt, pentru că altfel nu aș putea să rezist. Ceea ce fac pentru mănăstire și pentru cele câteva biserici reprezintă răspunsul meu pentru darurile și binele pe care Dumnezeu mi le oferă permanent. Zilnic mă rog, dar cel mai des spun «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătoasa!»” La plecare, mama Marieta ne-a dăruit și nouă câte o prescură caldă.

Pedagogia lui Dumnezeu

Am vizitat-o apoi pe Nastasia Florea, de 95 de ani, cea mai în vârstă femeie din parohie, care locuiește cu fiica sa Nuța Dumitru. „Când puteam, mergeam mereu la biserică, acum nu mai pot. Acolo mă simțeam cel mai bine, eram cea mai linștită. Dar acum vine Biserica la mine! Adică părintele nostru. El mă spove­dește, mă împărtășește. Îmi pare bine și mă bucur când îl văd!”, ne-a spus aceasta.

Mama Dumitra Sivu are 90 de ani și este văduvă. Ca și celelalte bătrâne vizitate, este și ea foarte apropiată de Biserică. Și de ea are grijă părintele: „Pentru mine este foarte important să mă spovedesc și să mă împărtășesc, ca să stau liniștită, că indiferent când vine sfârșitul, că trebuie să vină într-o zi, să mă găsească pregătită. Nu îmi este frică de moarte și sunt mulțu­mită că am o relație bună cu Dumnezeu”.

Doamna Vasilica Mielu, de 66 de ani, văduvă și ea din 2013, ne-a întâmpinat cu bucurie la poartă: „Aici au locuit părinții mei. Dacă nu i-am avea pe sfinți, pe Dumnezeu, nu am mai fi, ne spune aceasta. Mă întreabă lumea ce fac eu singură aici. Și răspund că nu sunt singură. Sunt cu toți sfinții lângă mine și ei mă ajută! Nu aș putea să trăiesc fără ei. Mă trezesc dimineața cu rugăciune și mă culc cu rugăciune. Nu înțeleg cum pot trăi unii indiferenți. Când eram copilă biserica era plină. Acum am rămas foarte puțini. De aceea mă rog la Dumnezeu să-i aducă pe toți la biserică. Parcă și timpul pare că s-a scurtat acum, semn că e vremea să ne pregătim. Eu așa simt. Părintele face multe pentru parohie. Ne-a adus cărți ca să aflăm mai multe despre Dumnezeu și despre sfinți. A fost o perioadă în care nu am avut preot în sat. Era foarte greu. Pe atunci mergeam tocmai la Căldăru­șani ori la Netezești. Când se întâmplă câteodată să nu merg la biserică, mă simt ca un copil care lip­sește de la ore”.

Prin pastorația sa, părintele Caesar Cranta a reușit să îndepărteze gândirea fatalistă a multora dintre bătrânii satului și să-i convingă că suferința, limitele, bolile sunt doar încercări ale lui Dumnezeu. Că ele le sporesc credința, le țin deschis orizontul de speranță a acelei continue renașteri, pe care Mântuitorul i-a arătat-o și bătrânului Nicodim, când l-a invitat să nu se lase răpus de bătrânețea sa, ci să se deschidă la darul Duhului Sfânt, pentru a renaște la o viață mereu nouă, plină de speranță, căci: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3, 6).