Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial „Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud Dumnezeirea”

„Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud Dumnezeirea”

Un articol de: Pr. Acad. Dr. Mircea Păcurariu - 25 Feb, 2020

Continuăm serialul dedicat marelui mecenat român Emanuil Gojdu cu câteva crâmpeie din presa vremii despre viața sa de familie, până la mutarea la Domnul a soției sale, Anastasia. La începutul deceniului al șaselea al secolului 19, entuziastul apărător al drepturilor poporului român a fost numit comite suprem al județului Caraș, funcție administrativă pe care a folosit-o pentru a ajuta „spre ridicarea şi înaintarea, atât materială, cât şi spirituală”, a neamului românesc.

Unul dintre cei care l-au cunoscut pe Emanuil Gojdu este fostul director al Băncii „Albina” din Sibiu, Partenie Cosma (1837-1923), care scria despre viața sa familială aceste cuvinte: „Era mândru de originea sa de român ortodox din popor (nenobil) şi asta o manifesta oriunde i se da ocasiune, atât cu cuvântul, cât şi cu fapta. La mese unde erau şi străini, înainte şi după mâncare, ostentativ îşi făcea cruce. La sărbătorile Paştilor, totdeauna când se punea la masă, cânta un «Hristos a înviat». În casa lui numai cu străinii se vorbea în limba lor, în familie însă şi cu românii numai româneşte, parte în dialectul macedo-român, parte în limba noastră, pe care el o ştia din casa părintească, iar soția sa o învățase de la el şi din desele conversări cu tinerii români... Casa lui, atât înainte, cât şi după 1848, era cunoscută de casă românească, unde toți românii erau bine primiți şi sprijiniți. În cancelaria lui avoca­țială aplica [angaja, n.n.] numai tineri români. Trăiesc încă mulți din acei tineri universitari de odinioară [în 1900, n.n.], cari duminicile şi sărbătorile după-amiazi, vara, le petreceau în vila lui Gojdu, unde fără nici o invitație erau bine primiți şi ospătați. Gojdu îşi petrecea cu ei, glumea şi cânta cu ei cântece naționale, însuflețindu-i pentru idealuri naționale. Era unul din acei rari bătrâni din Ungaria care aveau ferma speranță în viitorul națiunii sale”.

O astfel de întrunire a fost descrisă de ziarul românesc „Concordia”, care apărea la Pesta (numărul din 1/13 iulie 1862), când Gojdu a rostit aceste memorabile cuvinte, care exprimau deosebit de grăitor sentimentele sale româneşti: „Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud Dumnezeirea căci m-a născut român; iubirea ce am către națiunea mea neîncetat mă îmboldeşte a stărui în faptă, ca încă şi după moarte să mă ridic de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul națiunii mele...”.

„Româncă însuflețită şi adevărată mamă a junimii”

Exemplara viață familială a lui Emanuil Gojdu a dăinuit până în 2 ianuarie 1863, la moartea soției sale, Anastasia. Cu acest trist prilej, tot din ziarul „Concordia” aflăm că studenții români au hotărât să poarte doliu pentru Anastasia Gojdu timp de două săptămâni, fiind­că ea „a meritat această onoare prin îndoita virtute: de româncă însuflețită şi de adevărată mamă a junimii”.

Paralel cu sprijinul acordat tinerimii universitare, Emanuil Gojdu s-a implicat şi în problemele politice ale timpului, dovedindu-se un entuziast apărător al drepturilor poporului său. La izbucnirea Revoluției din 1848, a adoptat față de ea o atitudine moderată. La 9/12 mai 1848 s-a ținut în casa sa din Pesta o consfătuire, la care au participat fruntaşii românilor din comitatele „ungurene”, adică cele dinspre actuala graniță de vest a țării noastre. Ei au adresat o înştiințare către românii de legea răsăriteană (neunită), semnată de Emanuil Gojdu ca preşedinte şi de Ioan Dragoş ca secretar. Nota principală a noului program era „moderațiunea”, cerând numai „ocârmuire bisericească cu totul neatârnată de ierarhia sârbească”, iar în problemele politice admitea limba maghiară ca „limbă diplomatică”, cu condiția ca şi limba română să fie folosită fără nici o piedică în biserică, în şcoală şi în „toate trebile nației noastre cele dinăuntru”. Cereau apoi ca la Ministerul Cultelor din Viena să se înființeze o secție deosebită, „care să ocârmuiască trebile românilor, cele bisericeşti şi scolastice (şcolare) şi în care să se aşeze numai români adevărați (şi) de legea Răsăritului”. Cereau de asemenea ca în funcțiile publice să fie numiți români, precum şi ofițeri români în armată.

Comite suprem al județului Caraş

La începutul erei zise „constitu­ționale” (1861-1867), bucurându-se de încrederea Guvernului, Emanuil Gojdu a fost numit comite suprem (prefect) al județului Caraş, în Banat. Îndată după numire,
a publicat un manifest către populația județului, informând-o că prima sa grijă era aceea de a reface viața constituțională, întreruptă în ultimii 12 ani de regimul zis „absolutist”. Asigura pe toți că vor găsi în el un sincer sprijinitor al oricărui lucru bun şi folositor, că va apăra dreptatea şi legalitatea, că va asculta şi va sprijini pe cei în necazuri. Promitea o atenție deosebită românilor capabili să intre în funcții de stat. Cu un asemenea program, nu este de mirare că a fost întâmpinat cu multă simpatie nu numai de români, ci şi de cetățenii maghiari şi germani ai județului.

De exemplu, la 8 ianuarie 1861, tineretul universitar din Pesta i-a făcut o manifestație de simpatie în cadrul căreia Gojdu făcea şi această promisiune solemnă: „Mă voi nisui [strădui, n.n.] din toate puterile spre ridicarea şi înaintarea, atât materială, cât şi spirituală, a nea­mului meu... cu un cuvânt, eu voi lucra ca român şi patriot”. În drumul său spre Lugoj, a fost ovaționat în gara Timişoara, de unde a fost condus în oraş cu făclii şi călăreți, rostindu-se mai multe discursuri, în limbile română, germană şi sârbă. La Lugoj, unde era reşedința sa, a fost salutat în limbile maghiară, germană şi română, la care Gojdu a răspuns în română.

În zilele de 27 şi 28 februarie 1861, prefectul Gojdu a prezidat o „adunare comitatensă” (județeană), cu 400 de membri, între care 250 de români şi 150 de maghiari, germani şi sârbi. Adunarea a ales ca vicecomiți un român şi un maghiar şi a hotărât ca limba oficială în raporturile cu Guvernul şi cu celelalte comitate să fie cea maghiară, iar în raporturile cu comunele, limba română. În cadrul altor adunări „comitatense”, s-au purtat noi discuții şi s-au adoptat hotărâri privitoare la folosirea limbii române în administrație în întreg județul Caraş. Desigur că, în împrejurările de atunci, aceste hotărâri n-au putut fi puse în aplicare.

O dorință a lui Gojdu, în timp ce a condus județul Caraş, a fost înființarea unui liceu românesc în Lugoj. În acest scop a dăruit el însuşi 2.000 de fl., iar celelalte donații s-au ridicat la 18.000 de fl. Dar nici acest plan al lui Gojdu n-a putut fi realizat. (Va urma)

Citeşte mai multe despre:   Emanuil Gojdu