„Ca să formezi un purtător de Hristos, trebuie ca din sufletul unui bătrân duhovnic să picure câte o lacrimă...”

Preoția reprezintă vocația, lucrarea și slujirea culminantă a lumii. Nici o altă profesie sau activitate umană nu egalează demnitatea și sublimitatea preoției creștine. Preotul este cel care, în rugăciune, unește cerul cu pământul, care coboară, în Sfânta Liturghie, Împărăția lui Dumnezeu în lumea aceasta și în sufletele semenilor. Iar părintele duhovnicesc sau duhovnicul este „glasul” sau „vocea” lui Dumnezeu din viața noastră, auzită în profunzimile sufletului nostru, chemând la sfințenie și îndemnând la desăvârșire. Prin vremuri ­blânde sau de furtună, Biserica lui Hristos a avut astfel de slujitori desăvârșiți, care au condus corabia mântuirii spre țărmul sfânt al desăvârșirii. Un astfel de părinte duhovnicesc, smerit și îmbunătățit, drept și fără compromis, a fost părintele Ioanichie Bălan.

Formându-se alături de mari duhovnici români din secolul trecut, între care părintele Cleopa Ilie, iero­schimonahul Macarie Antonesei, starețul Ioil Gheorghiu și părintele ieroschimonah Paisie Olaru, părintele Ioanichie Bălan a cules și a dus mai departe darurile duhovnicești cu care Dumnezeu i-a împodobit pe toți acești părinți duhovnicești.

Preacuviosul părinte Ioanichie a arătat o înaltă prețuire și cinstire ierarhilor Bisericii, preoților și monahilor, ca unii care s-au angajat la lupta duhovnicească împotriva duhurilor răutăților care caută să cuprindă și să înrobească lumea. Mare este însă și responsabilitatea celor care au primit harul lui Dumnezeu, spre luminarea și mântuirea semenilor. „Sfințenia, sublinia părintele, la preoți, se arată, mai întâi, prin harul preoției. Cine e hirotonit preot și slujește cu credință și cu frică de Dumnezeu, el are parte la sfințenia divină. De aceea îi sărutăm mâna preotului. De aceea cerem binecuvântare de la părintele. De aceea îl chemăm să ne sfințească locuința, să ne pună mâna pe cap nouă și copiilor ca să ne fie cât mai bine. Alți preoți mai adaugă pe lângă harul sfințeniei și harul personal al faptelor lor bune, deosebite, poate unele de taină sau altele cunoscute: fac milostenii, cercetează bolnavii, merg pe la aziluri... și aceasta este tot o harismă, un har sfințitor pe care trebuie să îl aibă preotul. Alții au și altceva mai mult, au darul cuvântului. Sunt preoți care prin predică au transformat o lume întreagă și au fost și sunt căutați, iar oamenii se hrănesc și se bucură de cuvintele pline de bărbăție și de îndrăzneală duhovnicească ale preoților buni. Dar alții, mult mai puțini, mai au parte de încă o harismă, încă un dar al lui Dumnezeu: să sufere pentru Evanghelie. Cred că, pe lângă harul preoțesc, pe care îl dă Dumnezeu, prin episcop, peste preoți, ar urma acesta al suferinței pentru cruce, pentru Evanghelie, pentru cuvântul lui Dumnezeu, pentru mântuirea celor mulți”.

Aceste cuvinte largi și profunde ne arată că, alături de harul preoției, pe care îl primește prin actul hirotoniei, și în funcție de râvna lui, poate adăuga râvnă personală sau „harul personal al faptelor bune, deosebite”, care, apoi, rodește sub forma unor „harisme” deosebite: a faptelor bune, de milostenie, a cuvântului scris sau predicat, spre trezirea și convertirea semenilor, iar mai înalte decât acestea, darul sau harisma de a suferi pentru Evanghelie și pentru propovăduirea ei curată și nealterată.

Având în vedere calitatea lor de „lumină a lumii” și „sare a pământului”, preoții trebuie să fie iubiți și prețuiți. „Iubiți-vă preoții și rugați-vă pentru ei, îndemna părintele, căci cu rugăciune îi veți face mai buni, nu cu cârteala sau cu cleveteala. Și mai postiți și pentru preotul satului și se va face mai bun și ne va merge și nouă mai bine și îi va da Dumnezeu cuvânt pentru mântuirea noastră”. Chiar și atunci când era vorba de scăderi, meditând cu mâhnire la efectele lor asupra turmei, îndemna la rugăciune stăruitoare, pentru liniștea ­Bisericii și a lumii.

„Dacă ne depărtăm de Dumnezeu, atunci și Dumnezeu ne ia duhovnicii”

„Drumul mântuirii” este un „drum al Crucii”, pentru că viața creștină este o luptă permanentă împotriva răului, a păcatelor și a patimilor, spre dobândirea și cultivarea faptelor bune și a virtuților creștine, până la unirea deplină cu Părintele ceresc. „Schimbarea lumii, spunea responsabil părintele Ioanichie Bălan, nu vine nici din Japonia, nici din America, nici de la Moscova. Schimbarea lumii vine din casele noastre, din inimile noastre.” „Salvarea, adăuga părintele, o dă Hristos, dar prin cruce, prin jertfă personală, dacă o accepți. Dacă nu o accepți, ești un spectator, ca și cum te uiți la un film, și a trecut filmul, a trecut viața și te-a cărat cineva la mormânt. Păcat de tine.”

Lucrarea de smulgere a unui suflet din ghearele păcatelor, spre de a-l aduce în sânul Bisericii, prin pocăință și către o viață morală curată și înaltă, presupune un efort pe care doar Dumnezeu îl poate desăvârși. „Foarte greu poți trage un suflet din păcat la fapta bună, din iad în rai, din necredință sau sectă să-l tragi la Hristos, la Sfânta Cruce și la biserică, observa părintele Ioanichie. Sau să-l scoți pe altul din cârciumă și să-l faci creștin bun, să iubească Biserica și pe Hristos. Cel mai greu este de vânat nu păsări, nu avioane prin văzduh, nu rachete. Nu altceva, ci să vânezi un suflet de om și să-l scoți din răutatea lui și să-l aduci în brațele lui Hristos. Este cel mai greu lucru în viața aceasta, dar este și cel mai răsplătit și cel mai scump pe pământ.” Cu toate acestea, părintele a fost un model de umanism și de optimism creștin, știind că Dumnezeu pe toate le plinește și, acolo unde este invocat ajutorul Său, cu viață curată și neîntinată, prin rugăciune și lacrimi, răspunsul nu întârzie, ci întoarce, convertește și mân­tuiește.

Preotul și duhovnicul reprezintă instrumentul prin care Dumnezeu lucrează asupra lumii și în adâncul sufletului nostru. În atotputernicia Sa, Tatăl ceresc putea să găsească și o altă cale de mântuire pentru lumea căzută în păcat. Însă a preferat să Îl trimită pe Fiul Său, chiar dacă știa că Acesta trebuie să treacă prin calvarul Crucii. Omul este ființă cuvântătoare, faptele și vorbele sale au efect mai puternic asupra unui alt om, după cum și el este mai transformat și motivat atunci când îndemnurile duhovnicești spre mântuire sunt întrupate de un alt om, care îi este model și pildă de viață și credință. În același mod, pocăința și iertarea, convertirea și întoarcerea la credință, dezlegarea și mântuirea nu se realizează tehnic sau mecanic, exterior ori formal, ci profund dinamic și lăuntric, în adâncul sufletului, în ascultare față de un duhovnic iscusit, „om al lui Dumnezeu” și „glas al Părintelui ceresc”, în adâncul sufletelor noastre.

Prin preot trebuie să treacă focul lui Dumnezeu

Preotul - părintele duhovnicesc - trăiește această taină, în viața sa, chiar dacă nu totdeauna înțelege sublimitatea și înălțimea ei. Tâlcuind această realitate, părintele arhimandrit Ioanichie Bălan arăta că „duhovnicii au harul preoției. Dacă Dumnezeu mai dă o harismă la unul sau la altul, asta este lucrarea Duhului Sfânt. Nu întotdeauna preotul înțelege taina aceasta. Este o taină a lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează prin el, nu el lucrează, aceasta să nu o uităm și să nu confundăm. Duhovnicul lucrează cum îl conduc harul și pronia divină. Noi lucrăm sub influența și inspirația acestui har. Nu știm cum lucrează harul, dar credem și simțim că trece prin noi focul lui Dumnezeu. Duhovnicul atunci este mai integru și lucrează mai mult harul prin el, când harul de la botez pe care l-a primit fiecare creștin, cu harul pe care l-a primit de la hirotonie colaborează și când omul, sub acoperământul harului, trăiește efectiv ceea ce gândește și ceea ce crede, adică duce o viață activă creștină, o viață cu fapte bune”.

Așadar, la curăția și pregătirea intelectuală și morală, confirmată prin harul hirotoniei, preotul trebuie să adauge necontenit, în întreaga sa viață și slujire, dragostea de Dumnezeu și de semeni, de Biserică și de mântuirea turmei, pentru care va da socoteală la Înfricoșătoarea Judecată, ca de „odorul” sfânt, încredințat lui în Taina Hirotoniei.

Formarea unui duhovnic iscusit, încercat și experimentat este o lucrare a lui Dumnezeu Care, la râvna omului, adaugă puterea Sa. Poate nicăieri în scrierile duhovnicești nu întâlnim un cuvânt mai frumos și mai adânc decât cel al părintelui Ioanichie despre frumusețea, dar și dificultatea de a forma slujitori vrednici al Sfintelor Altare, duhovnici cu înaltă viață morală, adevărate „călăuze spirituale”. „Ca să formezi un viitor stareț, preot sau duhovnic, un purtător de Hristos, spunea vrednicul părinte, trebuie ca din sufletul unui bătrân duhovnic să picure câte o lacrimă, câte o scânteie, câte un fir, câte o lumină în sufletul unui tânăr”.

Dată fiind înălțimea și sublimitatea Tainei Preoției și darul duhovniciei, precum și impor­tanța părinților duhov­nicești în viața Bisericii și a credincioșilor, ei trebuie iubiți și respectați, ascultați și urmați. Între duhovnic și ucenici există o relație interioară specială. Vremurile grele au dus la formarea unor duhovnici iscusiți, care au luminat sufletele păstoriților, conducându-i neabătut spre credință și mântuire. Lipsa unor duhovnici buni nu este totdeauna semn al părăsirii din partea lui Dumnezeu, ci al nevredniciei noastre. Sau, cum avertiza, cu mâhnire și dragoste marele duhovnic român: „Dacă ne depărtăm de Dumnezeu, atunci și Dumnezeu ne ia duhovnicii, îi lasă mai puțini, le ia darul cuvântului, le dă frică să n-aibă curaj să mustre păcatul pe față și ne ceartă cu boli, cu necazuri. Și, în locul Duhului Sfânt și al duhovnicilor profunzi, se în­mulțesc sectele de tot felul”.

În galeria acestor mari părinți duhovnicești, dăruiți de Dumnezeu cu înalte daruri și harisme, s-a înscris și părintele arhimandrit Ioanichie Bălan, neobosit mărturisitor, prin faptă și prin viață, prin cărți și prin predici, al credinței dreptmăritoare, de ale cărui rugăciuni sfinte să ne învrednicim și noi, toți!