Când începe istoria slujbei Înmormântării, cum se desfăşura în primele veacuri şi cum s-a dezvoltat de-a lungul secolelor?

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial

Un articol de: Diac. Nicolae Preda - 29 Martie 2021

Primul manuscris liturgic care descrie rânduiala completă a slujbei Înmormântării este cunoscut în mediile academice cu denumirea „Gamma Beta 10” (ΓΒ10). Este un manuscris pe care îl adăpostește astăzi o biserică catolică de rit bizantin - Mănăstirea Grottaferrata de la porțile Romei, care a fost fondată la începutul mileniului al 2-lea de Cuviosul Nil, împreună cu câțiva ucenici veniți din sudul Italiei.

Acest manuscris ΓΒ10 este foarte important pentru cercetarea liturgică, mai ales pentru faptul că este primul dintre documentele ce descrie o rânduială, o slujbă a înmormântării, care are un pronunțat caracter monastic, semănând foarte mult cu slujba Înmormântării care se face astăzi la monahi. Acest manuscris se înrudește și cu alte manuscrise pe care le găsim în Biblioteca Mănăstirii Grottaferrata, cum ar fi Codici ΓΒ4, ΓΒ7, dar și un manuscris de la Biblioteca Vaticanului, Vatican Grec 1833. Pe lângă slujba Înmormântării, acest codice conține și numeroase rugăciuni pentru cei adormiți, fie că este vorba de episcop, preot sau diacon, monah, prunc sau mirean care a trecut la cele veșnice. Codicele a fost datat de specialiști în secolul al 10-lea și a fost redactat în Mănăstirea „Sfântul Ilie” din localitatea Carbone din sudul Italiei.

Până în secolul al 10-lea avem foarte multe documente care atestă existența unei anumite rânduieli de înmormântare. Dacă ar fi să ne gândim la toate aceste izvoare, ar trebui să plecăm începând cu sfârșitul secolului 1, cu Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul, datată pe la anul 96, care face, de fapt, tranziția de la riturile și rugăciunile de înmormântare de tip iudaic către rânduielile și riturile creștine ale înmormântării. După aceea urmează o serie de alte documente. Găsim indicii despre rânduiala înmormântării cum se săvârșea în vremea Sfântului Ierarh Ignatie al Antiohiei, apoi în secolul al 3-lea, la Tertulian și Sfântul Ciprian al Cartaginei. În secolul al 4-lea, despre rânduielile de la înmormântare vorbește și Arnobiu de Sicca. Tot în această perioadă putem găsi indicii despre rânduiala înmormântării în primele veacuri creștine și în diverse documente, cum ar fi: Didascalia celor 12 Apostoli - un document redactat în secolul al 3-lea în spațiul antiohian; Canoanele lui Ipolit, o altă lucrare redactată în acest spațiu și datată undeva în secolul al 5-lea. Însă avem și documente autentice care amintesc sau redau o anumită formă a slujbei Înmormântării din perioada de început a Bisericii noastre: Evhologhionul lui Serapion de Thmuis în secolul al 4-lea; Constituțiile Apostolice - o lucrare monumentală redactată către sfârșitul secolului al 4-lea în spațiul antiohian. Cea mai importantă dintre lucrări este Ierarhia Bisericească a Sfântului Dionisie Pseudo-Areopagitul, redactată în secolul al 5-lea și care reprezintă primul document în care avem o descriere a slujbei Înmormântării, o rânduială care se aseamănă oarecum cu cea pe care o avem astăzi.

Tot în secolul al 4-lea îi avem pe Marii Părinți ai Bisericii noastre care amintesc de anumite aspecte ale slujbei Înmormântării din acest veac, cum ar fi: Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Ioan Gură de Aur, dar și Sfântul Ambrozie al Mediolanului, în Apus. Începând cu secolul al 4-lea, mărturiile privind rânduiala slujbei Înmormântării sunt numeroase. De asemenea, primul tratat în care se vorbește despre grija pe care noi trebuie să o avem pentru creștinii care trec la cele veșnice este datat la începutul secolului al 5-lea, fiind atribuit Fericitului Augustin, având denumirea Grija pe care trebuie să o avem pentru cei care au trecut la cele veșnice.

Este posibil să întâlnim legătura dintre slujba Înmormântării și Sfânta Liturghie, în diferite documente. Nenad Miloșevici, care a redactat o teză de doctorat la Tesalonic și care abordează acest subiect, afirmă că, încă devreme, slujba Înmormântării se va depărta de rânduiala Sfintei Liturghii. Primul document care atestă o oarecare legătură este Ierarhia bisericească a Sfântului Dionisie Pseudo-Areopagitul, în special capitolul 7, paragraful 2, în care se amintește de faptul că înainte de slujba Înmormântării episcopul săvârșea așa-numita mulțumire (Euharistie). Această lucrare este ultima care vorbeşte despre această practică în tradiția Bisericii noastre.

Nenad Miloșevici spune că raţiunea pentru care slujba Înmormântării va fi desprinsă de rânduiala Sfintei Liturghii o reprezintă o hotărâre a Sinodului de la Cartagina (Canonul 41), în care se menționează ca, în cazul în care nu există preot care să fi postit sau ajunat, să nu se săvârșească Sfânta Liturghie pentru cei trecuți la cele veșnice. Știm că în acea perioadă înmormântarea putea avea loc chiar în ziua în care creștinul trecea la Domnul, iar în cazul acesta se săvârșea numai o rugăciune pentru cei adormiți, care era încadrată în slujba Vecerniei. Nu exista o structură, o formă alcătuită numai din rugăciuni pentru cei adormiți în Domnul. În cazul în care creștinul trecea la cele veșnice în timpul nopții, aceste rugăciuni erau încadrate în structura Utreniei, în cazul în care, din anumite motive invocate de Canonul 41 de la Cartagina, preotul nu putea săvârși înainte Sfânta Liturghie.

Vorbind despre slujba Înmormântării, Nenad Miloșevici spune că ar fi o prescurtare a slujbei Utreniei. Părintele Alexander Schmemann și alți liturgiști văd o apropiere mult mai evidentă între slujba Înmormântării și Utrenia, cu rânduială specială pe care noi o săvârșim în Vinerea Mare. Este vorba de Utrenia Sâmbetei Mari, în structura căreia găsim: citiri din cărțile Vechiului Testament (Profeția de la Iezechiel), pe care o întâlnim în unele structuri de slujbă în vechile manuscrise în rânduiala înmormântării; pericopa Apostolului și Evanghelia. Dacă luăm în calcul toate aceste elemente, cea mai izbitoare asemănare este între slujba Înmormântării și această slujbă a Utreniei, Denia de vineri noaptea, Denia Prohodului.

La finalul slujbei de înmormântare, așa cum avem noi astăzi slujba, sunt trei rugăciuni pe care le rostește preotul, trei rugăciuni de dezlegare. Părintele profesor Ene Braniște menționează faptul că aceste rugăciuni ar trebui să fie numite rugăciuni de iertare. În vechime, erau rostite de duhovnici. Numai ei aveau dreptul de a rosti aceste rugăciuni. Rugăciunea de dezlegare este una singură, cea pe care noi astăzi o întâlnim la toate slujbele legate de sfârșitul creștinului: „Dumnezeul duhurilor”. Celelalte sunt rugăciuni de iertare. Potrivit specialiștilor, această rugăciune este cea mai frumoasă dintre cele pe care le găsim în slujbele de la înmormântare și cea mai veche. Un codice redactat relativ târziu, în anul 1522, o atribuie Sfântului Vasile cel Mare (†379). Sunt anumite documente, precum și unii liturgiști care atribuie această rugăciune tradiției liturgice din primele veacuri creștine. Această rugăciune va fi descoperită destul de târziu, în secolul trecut, într-un papirus, în sudul Palestinei, localitatea Nessana. Liturgiștii notează faptul că ea este redactată pe un document administrativ. Este vorba despre un contract. Pe partea verso a acestui contract, în vremea respectivă (anul 600), probabil unul dintre creștinii de atunci, sesizând frumusețea rugăciunii, a ales să consemneze acele rânduri. Nu este nicidecum un document sau un manuscris de factură liturgică.

Diferența dintre rugăciunile de iertare și rugăciunea de dezlegare

Rugăciunea de dezlegare este această rugăciune „Dumnezeul duhurilor” pe care o rostește orice preot care săvârșește slujba Înmormântării. În vechime, rugăciunile de iertare, cele trei pe care le găsim la sfârșitul slujbei și care apar destul de târziu la noi, în Molitfelnicul de la 1681 editat de Sfântul Ierarh Dosoftei, erau rostite numai de duhovnicii celor care treceau la cele veșnice. Această practică este mai veche, în sensul că nu putem vorbi efectiv de anumite rugăciuni de iertare, ci de formule de dezlegare. Atât manuscrisele grecești, cât și cele slavo-românești, adică molitfelnicele redactate în limba slavă și apărute pe pământul românesc (Molitfelnicul de la 1545 tipărit la Târgoviște), menționează o obişnuinţă care ar putea indica această practică, în sensul că duhovnicul celui care trecea la cele veșnice așeza în mâna celui adormit o bucățică de hârtie pe care scria o formulă de iertare. Cu această hârtie, cel care trecea la cele veșnice mergea probabil ca să se înfățișeze înaintea Dreptului Judecător, spre a fi iertat și dezlegat. Această practică este menționată și în manuscrisele redactate în limba greacă. Cel mai probabil, acesta este momentul în care s-a pus problema alcătuirii rugăciunilor de iertare, despre care specialiștii spun că nu existau înainte. Primele indicii le găsim în manuscrisele slavone din secolele 14-15. Până la acea vreme nu existau aceste rugăciuni de iertare, deși erau foarte multe rugăciuni pentru cei adormiți.

(Interviu realizat de pr. Mircea Toma, Radio TRINITAS)