Când şi cum a fost întemeiată Taina Spovedaniei?

Conform hotărârii din 29 octombrie 2012 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea preşedintelui său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al României, anul 2014, în care ne aflăm, a fost declarat „Anul omagial euharistic al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii“ şi „Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“.

Prima parte a acestei hotărâri are în vedere strânsa legătură dintre Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, dacă ne gândim că în Biserica Ortodoxă Română Sfânta Împărtăşanie nu se poate concepe fără Sfânta Spovedanie.

Nu numai canoanele şi hotărârile bisericeşti se referă la această practică a Bisericii, ci credincioşii înşişi, din respect deosebit faţă de Sfânta Împărtăşanie, nu îndrăznesc să se apropie de aceasta fără Spovedanie. Spun lucrul acesta având în vedere practica din unele Biserici Ortodoxe de a nu considera necesară şi obligatorie administrarea Sfintei Spovedanii înainte de Taina Împărtăşaniei, aşa cum se întâmplă în Biserica Ortodoxă Greacă.

În această privinţă, este suficient să menţionăm multele restricţii şi opriri de la primirea Sfintei Împărtăşanii, prevăzute de canoane, pe perioade mai mari sau mai mici de timp, pentru diferitele păcate pe care le putem săvârşi şi care ne fac nevrednici de a ne apropia de Sfânta Împărtăşanie. Pentru cunoaşterea lor şi pentru aplicarea epitimiilor corespunzătoare este nevoie ca, mai întâi, preotul duhovnic să le cunoască, şi acesta nu are altă cale de a le afla decât Spovedania. În funcţie de ele şi de gravitatea lor, ca şi de gradul de pocăinţă, duhovnicul dă dezlegare de păcatele săvârşite şi îngăduie împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului Hristos, sau opreşte de la primirea Sfintei Împărtăşanii, până la împlinirea canonului sau epitimiei date cu acest prilej. Dacă ne împărtăşim fără spovedanie, primim Sfânta Împărtăşanie cu nevrednicie şi luăm, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, osândă. „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului“ (I Corinteni 11, 29).

Fără îndoială că putem vorbi despre Sfânta Spovedanie şi ca Taină de sine stătătoare, administrată de Biserică fără legătură cu Sfânta Împărtăşanie. Din acest punct de vedere, ea este socotită Taina regăsirii noastre sufleteşti, adică acea lucrare de curăţire de păcate. Prin această Sfântă Taină, una din cele şapte ale Bisericii, săvârşită de episcop sau preot, în urma mărturisirii păcatelor, a părerii de rău pentru ele sau a căinţei şi a promisiunii de a nu le mai face, primim iertare de la Dumnezeu. De aceea, ori de câte ori simţim sufletul încărcat de păcate, care ne apasă pe conştiinţă şi ne mustră, trebuie să apelăm la acest mijloc minunat de uşurare a cugetului. Să nu lăsăm niciodată ca sarcina păcatelor să devină tot mai grea, şi mai ales să nu ne obişnuim cu păcatul, care devine a doua noastră natură. Însă curăţirea de păcate aduce după sine şi dorinţa de a primi Sfânta Împărtăşanie. Este într-un fel o desăvârşire a dorinţei noastre de curăţire şi înnoire. De aceea, aproape întotdeauna Spovedania este urmată de împărtăşire.

Pocăinţa sau Spovedania este socotită, pe drept cuvânt, ca una din cele mai importante lucrări sfinţitoare din viaţa credincioşilor pentru că prin ea se reface comuniunea cu Dumnezeu, întreruptă de păcat, şi se restaurează omul cel vechi şi se înnoieşte haina luminoasă a Botezului întunecată sau murdărită prin viaţa cea păcătoasă. De aceea legătura dintre Spovedanie şi Împărtăşanie este firească şi logică, pentru că ele împreună contribuie la progresul nostru duhovnicesc, şi de aceea sunt tratate împreună.

Prima dintre aceste două Taine, cea a Spovedaniei, a Pocăinţei sau a Mărturisirii, a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos, în mod expres, prin cuvintele rostite asupra sfinţilor Săi ucenici şi apostoli. Aceasta s-a întâmplat atât înainte de Sfânta Înviere, cât şi după aceea. Astfel, vorbindu-le despre iertarea aproapelui şi căile de urmat în această acţiune, Mântuitorul le spune clar acestora: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer“ (Mt. 18, 18). Acelaşi lucru îl spusese şi lui Petru în Betsaida Galileii: „Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“ (Mt. 16, 19). După slăvita Sa Înviere, Mântuitorul întăreşte porunca şi puterea iertării păcatelor. În ziua cea dintâi a săptămânii, seara, când Mântuitorul a venit în mijlocul ucenicilor, fiind uşile încuiate, le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 21-23).

Ucenicii au primit de data aceasta şi Duhul Sfânt să opereze lucrarea de iertare a păcatelor, dar, cu toate acestea, ei au început a săvârşi Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii (a Pocăinţei) abia după pogorârea Sfântului Duh, la Cincizecime. Atunci Sfântul Petru, în urma cuvântării sale şi a întrebărilor puse de mulţime, le-a zis: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt“ (Fapte 2, 38). Începând cu Sfinţii Apostoli, care au săvârşit Taina Pocăinţei, şi continuând cu urmaşii acestora, episcopii şi preoţii, Taina Spovedaniei a ocupat un rol tot mai important în viaţa credincioşilor. Şi predica Sfântului Ioan Botezătorul începe tot cu îndemnul la pocăinţă (Mt. 3, 2): „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor“, ca şi predica Mântuitorului (Mt. 4, 17), dar acestea nu se referă la Taina Pocăinţei aşa cum este ea înţeleasă din punct de vedere creştin. Cu totul alt sens au cuvintele Sfântului Apostol Iacov: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului“ (Iacov 5, 16), în care accentul cade pe practica mărturisirii, folosită în viaţa credincioşilor. Având în vedere că Taina Pocăinţei spală păcatele săvârşite după Botez, ea a mai fost numită şi al doilea Botez, prin care se curăţă păcatele personale şi se reface legătura cu Biserica, întreruptă prin păcat. Acest botez se face prin lacrimile pocăinţei.

Pocăinţa presupune mai multe faze: căinţa sau părerea de rău pentru păcatele săvârşite; mărturisirea păcatelor; îndeplinirea canonului sau epitimiei; dezlegarea sau iertarea.

Mărturisirea a fost şi este un act personal şi secret desfăşurat între duhovnic şi penitent. Au existat în istoria Bisericii şi cazuri de mărturisire publică izolate, dar au fost înlăturate, căci nu asigurau secretul Mărturisirii. În Biserica Ortodoxă se practică numai mărturisirea particulară, în faţa duhovnicului.

Întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos, practicată de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii acestora, episcopii şi preoţii, săvârşite numai particular şi asigurându-se secretul ei, Mărturisirea rămâne cea mai bună şi eficientă cale de reînnoire sufletească şi progres duhovnicesc. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)