Cântarea funerară în Cărțile Regilor

Cântările și imnurile funebre au existat dintotdeauna. Menite să consoleze rudele și apropiații celui defunct sau să evidențieze meritele deosebite ale acestuia - așa cum era situația eroilor -, ele au constituit o moștenire importantă în istoria fiecărui neam. Așa este și cazul cântării funerare pe care prorocul David a compus-o odată cu tragicul eveniment al morții regelui Saul și a fiilor acestuia.

După alungarea lui David, ginerele său, pe care căuta să-l ucidă din invidie, regele Saul nu a reușit să coalizeze o forță armată suficient de puternică pentru a-și apăra regatul. În plus, campania sa de asasinare a lui David a determinat mulți oameni din propria armată să se retragă din ținuturile lor și să se ralieze cauzei celui prigonit.

O moarte nedemnă de un rege

În cele din urmă, însuși David cu cetele lui de soldați, care totalizau șase sute de oameni, pleacă la filisteni, dușmanii de moarte ai poporului Israel, care-l primesc în cetatea Gat. Apoi, filistenii pleacă la război împotriva israeliților, dar, înainte de bătălia de pe muntele Ghelboa, îi alungă pe David și pe oamenii săi din mijlocul lor, temându-se de trădare. A fost și aici o hotărâre providențială din partea lui Dumnezeu, deoarece David nu a fost implicat în tragedia care a urmat pentru poporul israelit și care este descrisă în ultimul capitol din prima carte a Regilor. „Filistenii însă s-au bătut cu Israeliții și au fugit aceștia de Filisteni și au căzut uciși pe muntele Ghelboa. Și au ajuns Filistenii pe Saul și pe fiii lui și au ucis pe Ionatan, pe Aminadab și pe Melchișua, fiii lui Saul. Lupta contra lui Saul ajunsese cumplită și arcașii îl loviră pe acesta, rănindu-l greu. Atunci a zis Saul purtătorului său de arme: «Trage-ți sabia și mă străpunge cu ea, ca să nu vină acești netăiați împrejur să mă ucidă și să-și bată joc de mine». Purtătorul de arme însă n-a voit, căci se temea cumplit. Atunci Saul și-a luat sabia și s-a aruncat în ea” (1 Regi 31, 1-4). Regele Saul, după ce vede cu groază cum îi sunt uciși fiii, apelează la cea mai detestată metodă de a dispărea din istoria poporului ales: sinuciderea.

Cântarea de jale a lui David

După încheierea bătăliei de pe muntele Ghelboa, David primește vizita unui ostaș din tabăra iudeilor, care-i aduce tiara regelui Saul și brățara de aur a acestuia. El se prezintă drept cel care i-a curmat zilele regelui Saul, la rugămintea acestuia, fapt contrazis de istoria evenimentelor, însă această minciună nu i-a folosit la nimic, fiind executat pentru că l-a asasinat pe rege. Ulterior, David plânge pentru pierderile suferite de israeliți și oferă istoriei biblice prima cântare de jale din paginile acesteia. „Și a plâns David pe Saul și pe Ionatan, fiul lui, prin această cântare de jale, pe care a poruncit să o învețe fiii lui Iuda, după cum este scrisă în cartea dreptului, unde se zice: «Podoaba ta, Israele, a fost doborâtă pe înălțimile tale! Cum au căzut vitejii! Nu vestiți în Gat și nu dați de știre pe ulițele Ascalonului, ca să nu se bucure fiicele Filistenilor, ca să nu prăznuiască fiicele celor netăiați împrejur! Munților Ghelboa, să nu mai cadă pe voi nici rouă, nici ploaie; și să nu mai fie pe voi țarini roditoare, căci acolo a fost doborât scutul celor războinici, scutul lui Saul, ca și cum n-ar fi fost uns cu untdelemn sfințit. Arcul lui Ionatan nu se întorcea fără sânge de răniți, fără grăsimea celor puternici, nici sabia lui Saul nu se învârtea zadarnic! Saul și Ionatan, cei iubiți și uniți în viața lor, nici la moarte nu s-au despărțit. Fost-au mai iuți decât vulturii și mai puternici decât leii! Fiicele lui Israel, plângeți pe Saul, cel ce v-a îmbrăcat în purpură cu podoabe și v-a pus pe haine podoabe de aur! Cum au căzut vitejii în toiul luptei! Ucis a fost Ionatan pe înălțimile tale, Israele! Frate Ionatane, întristat sunt după tine, căci tu mi-ai fost foarte scump și iubirea ta a fost pentru mine mai presus de iubirea femeiască! Cum au căzut cei viteji! Pierit-a arma de război!»” (2 Regi 1, 17-27). În interiorul cântării sunt amintite trei elemente esen­țiale: vitejia fiilor regelui, plângerea pierderii tuturor prin tragedia amintită și, în treacăt, poporul filistean, căruia i se refuză celebrarea victoriei. Lăsând la o parte ultimul element, care arată cono­tațiile conflictului perpetuu între israeliți și filisteni, celelalte două reprezintă o punere în oglindă atât a meritelor deosebite ale celor uciși și a cinstirii memoriei lor, cât și o deplângere a sorții triste pe care au trăit-o pe muntele Ghelboa. Cântarea lui David poartă aici accente dramatice, poezia ei tristă fiind foarte puternică și întipărindu-se ușor în mintea și inima celor care au ascultat-o atât atunci, cât și acum. Nu degeaba un cercetător, rezumând atitudinea față de eroi în Antichitate, spunea următoarele: „Trebuie să-i socotim fericiți între oameni pe acei eroi care și-au sfârșit zilele luptând pentru cauza cea mai nobilă și cea mai măreață și care, fără să aștepte o moarte naturală, au ales moartea cea mai frumoasă. Amintirea lor nu poate îmbătrâni și onorurile datorate lor sunt prilej de invidie pentru toți oamenii. Firea cere să-i plângem ca pe niște muritori, dar virtutea lor cere să-i cântăm ca pe nemuritori” (Jean-Pierre Vernant (ed.), Omul grec, trad. de Doina Jela, Iași, Ed. Polirom, 2001, pp. 24-25).

Un ultim gest neprețuit de loialitate

De asemenea, un alt fapt deosebit care merită amintit aici este istoria petrecută cu trupurile celor decedați. Filistenii i-au decapitat pe toți cei patru și le-au spânzurat trupurile pe zidurile cetății Bet- San, dar locuitorii Iabeșului din Galaad au venit noaptea, le-au dat jos și le-au îngropat, postind cu amărăciune apoi șapte zile pentru cele petrecute. Fapta lor este lăudată de regele David, deoarece una dintre primele decizii ale domniei sale constă tocmai în chemarea și discuția cu acești locuitori deo­sebiți: „Binecuvântați sunteți voi de Domnul, pentru că ați arătat milă lui Saul, domnul vostru și unsul Domnului, și i-ați îngropat pe el și pe fiul lui, Ionatan. Să vă răsplătească dar Domnul cu milă și cu credincioșie, și eu vă voi face bine, pentru că ați făcut aceasta. Să se întărească mâinile voastre și să fiți curajoși, căci stăpânul vostru Saul a murit și casa lui Iuda m-a uns pe mine rege peste voi”
(2 Regi 2, 5-7).

Aici, regele laudă extraordinara faptă a locuitorilor din Iabeșul Galaadului care și-au pus propria viață în pericol doar pentru a nu lăsa pângărite trupurile regelui Saul și celor trei fiii ai săi. Parcă suntem în fața unui eveniment desprins din istoria Iliadei, când regele Priam își asumă toate riscurile pentru a recupera trupul fiului său Hector chiar din cortul dușmanului său de moarte, viteazul Ahile. Însă fapta celor din Iabeș este încă mai frumoasă tocmai pentru că, în mod deosebit, ei au reușit să împlinească acest gest față de oameni care nu le erau rude, doar din respect și iubire față de persoana lor.