Cântarea - însoțitoare a liniștii sufletești

Atunci când ne rugăm cuviincios și reușim să păstrăm cu atenție mintea și inima noastră în cuvintele pe care le rostim sau cântăm, se naște în noi o adâncă pace sufletească. Cu siguranță, nu întotdeauna ajungem să gustăm liniștea duhovnicească, dar, cu o bună metodă ascetică și multă smerenie, cu o cântare și dedicare vie, putem ajunge la acest liman, după cum ne învață Cuviosul Calist Angelicude.

Așa cum trupul are nevoie de o hrană diversificată pentru a putea supraviețui și a rămâne sănătos pe termen lung, la fel și sufletul nostru tânjește după o activitate spirituală felurită. Nimeni nu poate să stea permanent în genunchi citind Psaltirea, sau să cânte de dimineață până seara și chiar și meșteșugul rugăciunii inimii cere, adeseori, pauze de refacere, în special pentru cei începători.

O lucrare duhovnicească diversificată

Prin urmare, din viața monastică înțelegem cel mai bine cum trebuie efectuată această „diversificare” spirituală. Cuviosul Calist Angelicude ne recomandă următoarele: „Îndeletnicește-te cu cele spune așa: pleacă-ți genunchiul de câte ori poți și roagă-te, șezând așa; îngreunându-te de rugăciune, treci la citire, precum s-a zis; pe urmă iarăși revino la rugăciune. Și îngreunân­du-te iarăși de ea, ridică-te la pu­țină cântare; și apoi revino din nou la rugăciune. Și iarăși îngreunându-te, întoarce-te la îndeletnicirea mai înainte pomenită, cu măsură; și apoi iarăși dăruiește-te rugăciunii. Folosește-te puțin și de un lucru de mână pentru alungarea plictiselii, cum ai auzit de la Sfinții Pă­rinți. Dar pururea, în toată lucrarea ta cea după Dumnezeu, de dimi­neață până dimineață, să stea la loc de frunte rugăciunea. Toate celelalte îndeletniciri să fie folosite, cum s-a zis, din pricina îngreunării la rugăciune. Iar când vine mila în suflet și harul Duhului face să țâșnească din inimă rugăciunea ca dintr-un izvor, atunci mintea să se îndeletnicească numai cu rugăciunea și cu vederea în raiul dragostei dumnezeiești” (Calist Angelicude, „Meșteșugul liniștirii“ (Filocalia 8), trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 331).

Rugăciunea trebuie, așadar, așe­zată la loc de cinste, dar, în pauzele necesare ei, se poate citi, se poate cânta un imn duhovnicesc, se poate lucra cu sârg. Pentru un mirean, lucrurile sunt chiar mai simple: el trebuie să dedice rugăciunii tot timpul pe care îl are la dispoziție în afara celor necesare de făcut la locul de muncă, în familie, în societatea în care activează, dar, chiar și în aceste condiții, să nu uite să și citească o carte duhovnicească sau să cânte cu umilință înaintea lui Dumnezeu un tropar sau condac frumos. Viața duhovnicească are nevoie de o diversificare iscusită.

Cântarea - lucrare a liniștirii

În ceea ce privește atingerea stării de liniște sufletească profundă, Cuviosul Calist afirma: „Cinci sunt lucrările liniștii: rugăciunea, sau pomenirea neîncetată a lui Iisus, introdusă prin respirație în inimă, fără nici un fel de gând, ceea ce se izbutește prin înfrânarea îndeobște a pântecelui, a somnului și a celorlalte simțuri, înăuntrul chiliei, cu ajutorul smereniei. Apoi puțină cântare și citire din dumnezeieștile Evanghelii și din Sfinții Părinți și din capetele despre rugăciune, mai ales ale Noului Teolog, ale lui Isihie și Nichifor; cugetarea la judecata lui Dumnezeu, la moarte și la cele asemenea; în sfârșit, puțin lucru de mână. Și iarăși trebuie să se facă întoarcerea la rugăciune, chiar dacă lucrul acesta cere o oarecare silire, până ce mintea se va obișnui să lepede împrăștierea de la sine prin gândul la Domnul și prin neîncetata consimțire cu osteneala inimii” (Calist Angelicude, „Meșteșugul liniștirii”, p. 333).

Observăm că, printre cele cinci mijloace amintite de Cuviosul Calist Angelicude regăsim și cântarea. În cazul de față, el se referă la cântarea în interiorul chiliei, întrucât cel mai probabil a dus o viață de pustnic și a scris lucrarea sa pentru cei care duceau aceeași existență. Însă nimic nu ne împiedică să așezăm aici și cântarea liturgică în comun sau ascultarea cu deosebită atenție a cântărilor de la strană când mergem la Sfânta Liturghie sau la alte slujbe bisericești. Ascultarea acestor cântări seamănă multă pace și liniște în inimile noastre zbuciumate de tumultul grijilor, al necazurilor, al încercărilor duhovnicești și bolilor trupești, care ne creează atâtea probleme și neputințe. Însă nu este suficient doar să ascultăm cântările sau să le intonăm în timpul rugăciunii noastre individuale, este nevoie și de sârguința în rugăciune, de râvna în citire, de meditarea la Judecata lui Dumnezeu și de munca pentru câștigarea pâinii celei de zi cu zi.

Măsura cântării

Sfântul Grigorie Sinaitul, un alt mare autor filocalic, care întregește spusele Cuviosului Calist Angelicude, observa că există și o măsură a cântării duhovnicești care se deosebește fundamental în funcție de treapta sufletească a fiecărui creștin în parte. Astfel, el afirma că: „Unii cântă puțin, alții mult, iar alții deloc. Tu nu cânta nici mult, căci aceasta aduce tulburare, dar nici nu lepăda cu totul cântarea, pentru moleșeala și nepăsarea care se naște din aceasta. Ci urmează celor ce cântă puțin. Căci în toate cea mai bună este măsura, după cuvântul înțelepților. Cântarea multă este a celor ce se îndeletnicesc cu făptuirea, pentru necunoștință și pentru osteneală; nu a celor ce se liniștesc, cărora le ajunge să se roage numai lui Dumnezeu, în inimă, și să se abțină de la gânduri” (Sf. Grigorie Sinaitul, Despre felul cum trebuie să șadă la rugăciune cel ce se liniștește și să nu se ridice repede, 5 (Filocalia 7), trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 175).

Astfel, nu se recomandă să fie eliminată cântarea din rânduiala duhovnicească, pentru că există riscul apariției monotoniei, a unei rutine care înăbușă orice rodire spirituală, dar nici folosirea ei excesivă întrucât se pierde treptat trezvia și apare tulburarea sufletească. Începătorii se pot ruga folosind mai mult cântarea sau rugăciunea rostită cu voce tare, dar cei care au ajuns pe culmile sporirii sufletești reduc cântarea și se concentrează mai mult pe rostirea rugăciunii inimii.

De asemenea, în cazul în care se ajunge la o stare duhovnicească mai înaltă, ea nu trebuie întreruptă prin cântare, după sfatul ace­lu­iași Părinte: „Când vezi, șezând în scaunul tău, că lucrează rugăciunea și nu încetează de a se mișca în inimă, nu o părăsi, ca să te scoli să cânți, până ce nu te va părăsi ea cu bun rost, când vine vremea. Căci, părăsind pe Dumnezeu înă­untru, pentru ca, ridicându-te, să-I vorbești în afară, te cobori de la cele înalte la cele de jos. Ba îți tulburi prin aceasta și pacea minții. Căci liniștea (isihia), cum o arată numele, a dobândit, prin lucrare, obișnuința de a petrece în pace și seninătate. Pentru că Dumnezeu este pace (Efeseni 2, 14), dincolo de orice tulburare și strigare, trebuie ca și lauda noastră să fie îngerească și nu trupească, precum ne este și viețuirea. Cântarea cu strigare este semnul strigării cu mintea” (Sf. Grigorie Sinaitul, „Despre felul cum trebuie să șadă la rugăciune...”, 5, p. 175).