Cântarea - însoțitoare a prorociei

Aproape fiecare rit religios din Antichitatea păgână era însoțit și de o formă de cântare, fie aceasta pur instrumentală sau însoțită de vocile omenești. Însă ceea ce a surprins întotdeauna a fost utilizarea muzicii sau a cântării în timpul prorociei sau ca formă de pregătire a acesteia. Vechiul Testament ne oferă două exemple diametral opuse: regele Saul și prorocul Elisei.

Alegerea primului rege al poporului Israel a fost una controversată. Nu pentru că poporul nu s-ar fi învoit cu persoana lui Saul din Chiș, ci, deoarece cerând să aibă un rege, s-a îndepărtat de calea lui Dumnezeu, Cel Care îi călăuzise pe israeliți în cucerirea și împărțirea ținutului Canaan.

Trei semne deosebite

Dumnezeu ar fi trebuit să rămână regele veșnic al poporului Israel, dar, la insistențele acestuia din urmă, i se permite prorocului Samuel, care deținea funcția de judecător al nea­mului israelit, să purceadă la alegerea unui rege. Alegerea lui Saul este însoțită de trei semne minunate pe care prorocul Samuel i le descoperă. Primele două constau în descoperirea unor asine pierdute de tatăl lui Saul și de întâlnirea unor oameni care duc daruri de jertfă. „Atunci, luând Samuel vasul cel cu untdelemn, a turnat pe capul lui Saul și l-a sărutat, zicând: «Iată Domnul te unge pe tine cârmuitor al moștenirii Sale; vei domni peste poporul Domnului și-l vei izbăvi din mâna vrăjmașilor celor dimprejurul lor». Iată care-ți va fi semnul că Domnul te-a uns rege peste moștenirea Sa: când vei pleca acum de la mine, vei întâlni doi oameni aproape de mormântul Rahilei, în hotarele lui Veniamin, la Țelțah și aceia îți vor spune: S-au găsit asinele după care ai umblat și le-ai căutat și iată tatăl tău, uitând de asine, este neliniștit pentru voi, zicând: «Ce este cu fiul meu?». Mergând apoi de acolo mai departe și ajungând la dumbrava Tabor, te vor întâmpina acolo trei oameni, care merg la Dumnezeu în Betel: unul duce trei iezi, altul duce trei pâini, iar al treilea duce un burduf cu vin. Aceia, după ce te vor saluta, îți vor da două pâini și tu le vei lua din mâinile lor” (1 Regi 10, 1-4). Însă, după vestirea acestor fapte minunate, dar care nu surprind foarte mult prin desfă­șurarea lor, Samuel îi vestește lui Saul un al treilea semn, care se va dovedi hotărâtor în alegerea sa ca rege.

Este și regele Saul proroc?

În continuare, prima Carte a Regilor adaugă: „«După aceea vei ajunge la Ghibeea Elohim, unde se află garda de pază a Filistenilor; acolo sunt căpeteniile filistene. Și când vei intra în cetate, vei întâlni o ceată de proroci cobo­rându-se de pe înălțime, iar înaintea lor se cântă din psaltire și din timpan și din fluier și din harpă, iar ei prorocesc. Atunci va veni peste tine Duhul Domnului și vei proroci și tu cu ei și te vei face alt om. După ce se vor adeveri cu tine aceste semne, atunci să faci ce vei putea, căci Dumnezeu este cu tine. Dar să te duci îna­inte de mine în Ghilgal, unde am să vin și eu la tine, ca să aducem arderi de tot și jertfe de împăcare. Să aștepți șapte zile, până voi veni la tine și atunci am să-ți spun ce ai să faci». Îndată ce și-a întors spatele Saul, ca să plece de la Samuel, îi dădu Dumnezeu altă inimă și s-au împlinit cu el toate acele semne în aceeași zi” (1 Regi 10, 5-9). Observăm, aici, un fapt remarcabil. Ceata prorocilor era însoțită de o ceată de cântăreți, care foloseau patru instrumente muzicale: psaltire, timpan, fluier și harpă și care-i însoțeau în timp ce primii proroceau. Această unire între cele două cete nu este deloc întâmplătoare. Prorociile antice erau, adesea, rostite într-un context muzical, riturile religioase în sine era însoțite de cântări instrumentale și vocale, la fel și procesiunile, fie ele de ordin politic sau religios. Așa se petrec lucrurile și cu regele Saul. „Iar dacă au ajuns ei la Ghibeea, iată i-a întâmpinat o ceată de proroci și a venit peste el Duhul lui Dumnezeu și a prorocit și el în mijlocul lor. Toți cei care-l cunoșteau de mai înainte, văzând că prorocește cu prorocii, vorbeau prin popor unul către altul: «Ce s-a întâmplat cu fiul lui Chiș? Au doară și Saul este printre proroci?» Iar unul dintre cei ce erau acolo a răspuns și a zis: «Dar tatăl acelora cine este oare?». De atunci a rămas zicătoarea: «Au doară și Saul este printre proroci?»” (1 Regi 10, 10-12). Cuvântul lui Dumnezeu alăturat cântărilor sfinte curăță și sufletul viitorului rege Saul, „îl face alt om” după făgăduința lui Samuel. Este interesant că, în scrierile părinților filocalici din perioada secolelor X-XV, regăsim, adesea, sfatul ca rugăciunea să fie însoțită atât de citirea Scripturii, cât și de cântarea bisericească. Astfel, și cuvântul lui Dumnezeu, fie prorocit, fie notat direct, care alcă­tuiește întreaga Scriptură, cât și cântările liturgice își găsesc loc în viața monahilor, dar și a credincioșilor râvnitori. Dar, cu adevărat, semnul prorociei însoțită de cântare din viața regelui Saul va căpăta o coloratură cu totul deosebită de-abia după ce el va pierde mai întâi bunăvoința dumnezeiască, apoi se va certa și îl va prigoni pe prorocul David, ginerele său, și va pieri în bătălia de pe muntele Ghelboa. Astfel, se confirmă și ce spunea marele poet Walt Whitman: „Nici un cânt cu adevărat mare nu-și va atinge de deplin dimensiunile sale decât cu mult după moartea celui care l-a cântat, decât după ce a fost sporit și a absorbit în el nenumărate ecouri, nenumărate pasiuni, bucurii și mâhniri pe care le-a trezit” (Apud ***, Trei secole de paradox, prefață de Silvian Iosifescu, selecție și traduceri de Eugen B. Marian, București, Ed. Albatros, 1983, p. 107).

Exemplul prorocului Elisei

În viața prorocului Elisei regăsim un fapt încă mai interesant. Fiind solicitat de regii Iosafat și Ioram să le descifreze care este voia Domnului privitoare la un atac asupra moabiților care invadau teritoriile regatelor Israel și Iuda, Elisei spune următoarele: „«Acum însă chemaţi-mi un cântăreţ!». Și dacă a început acesta a cânta, s-a atins mâna Domnului de Elisei” (4 Regi 3, 15). Din nou, cântarea precedă, dar și însoțește prorocia. Pe urmele notelor muzicale, mintea prorocului se înalță către cuvântul lui Dumnezeu și se revarsă apoi ca un torent spiritual, pe sunetele calde ale cântării pentru a descoperi ceea ce a primit prin mila și bunătatea Celui Preaînalt. Filosoful stoic Seneca observa, de altfel, următoarele: „Dacă nu este exaltată, mintea nu poate spune nimic măreț și înalt altora. Când a disprețuit lucrurile comune și obișnuite și s-a ridicat mai sus prin inspirația sacră, doar atunci a cântat cu o gură muritoare ceva înălțător (s.n.). Nu poate să atingă nimic pus pe o culme sau pe o pantă abruptă atâta vreme cât este cu sine: trebuie să se depărteze de ce este obișnuit, să se lase purtată, să muște frâiele și să-și răpească vizitiul ca să-l ducă acolo unde s-ar fi temut să urce singur” (Seneca, Dialoguri, vol. II, ediție îngrijită de Ioana Costa, Iași, Ed. Polirom, 2004, p. 137).