Cântarea înțelegătoare și războiul nevăzut în cartea Psaltirii

Îmbinarea dintre cântarea liturgică și cea personală în Psalmi este una desăvârșită. Este un fapt cert că nu poate cânta și slavoslovi pe Dumnezeu împreună cu ceilalți cel care nu face aceasta în rugăciunea lui individuală, care nu a gustat din comoara de mare preț a slăvirii Celui Preaînalt din toată inima sa și nici nu se poate apăra astfel de atacurile războiului nevăzut.

Când ne rugăm și cântăm înaintea lui Dumnezeu cu simțire și înțelegere, atunci cererile noastre, mulțumirile, căința pentru cele rele, mijlocirile pentru cei aflați în nevoi se urcă la ceruri asemenea unui stâlp de foc nevăzut. Psaltirea ne vestește acest fapt îndemnându-ne astfel: „Împă­ră­țiile pământului cântați lui Dumnezeu, cântați Domnului. Cântați Dumnezeului Celui ce S-a suit peste cerul cerului, spre răsărit; iată va da glasul Său, glas de putere” (Psalmi 67, 33-34). Iar atunci când ne rugăm cu simțire și cântăm cu înțelegere - adică din tot sufletul și inima noastră, nu doar ridicându-ne glasul - primim și răspuns din partea lui Dumnezeu prin simțire limpede și minte trează, având o bucurie și o veselie duhovnicească deosebită. Și din nou se împlinește cu noi cuvântul Psaltirii: „Lăudați pe Domnul în alăută, în psaltire cu zece strune cântați-I Lui. Cântați-I Lui cântare nouă, cântați-I frumos, cu strigăt de bucurie” (Psalmi 32, 2-3). Un strigăt de bucurie poate avea doar inima curată, care cântă din preaplinul ei, care își revarsă cu dăruire toată puterea înaintea lui Dumnezeu, Cel ce cunoaște inimile tuturor și știe de ce avem nevoie mai înainte ca noi să cerem de la El.

Însă lucrurile acestea nu sunt cu putință atunci când cântarea noastră nu este înrourată și de apa cea vie a înțelegerii duhovnicești. Mulți cântă și se roagă fără a da nici o atenție înțelesurilor duhovnicești ascunse în cele citite sau cântate. Or, Psalmistul ne spune cu înțe­lep­ciune: „Cântați Dumnezeului nos­tru, cântați; cântați Împăratului nostru, cântați. Că Împărat a tot pământul este Dumnezeu; cântați cu înțelegere” (Psalmi 46, 6-7). A cânta cu înțelegere înseamnă să te străduiești să și înțelegi ceea ce rostești, să lași ca înțelesul profund al rugăciunii să intre în inima ta pentru a o transfigura, a o ridica de la cele pământești la cele înalte, deosebite, duhovnicești. Altfel, te rogi și cânți cu mintea, dar inima nu suferă nici o modificare, rămâne în continuare întunecată, împietrită, indiferentă la tot și la toate. Și cum mai poți simți, în aceste con­diții, veselia duhovnicească de care vorbește Psaltirea: „Înainte mergeau căpeteniile, după ei cei ce cântau din strune, în mijloc fecioarele bătând din timpane și zicând: în adunări binecuvântați pe Dumnezeu, pe Domnul din izvoarele lui Israel!” (Psalmi 67, 26-27)?

Cântarea duhovnicească și războiul nevăzut

Sfinții Grigorie Sinaitul și Petru Damaschin observau în scrierile lor faptul că, atunci când ne confruntăm cu războiul nevăzut și simțim o grea apăsare sufletească, este bine să apelăm la cântarea duhovnicească. De asemenea, și Evagrie Ponticul consideră cântarea duhovnicească drept un sprijin împotriva patimilor sufletești, așa cum putem observa din următorul pasaj: „Mintea care hoinărește o statornicesc citirea, privegherea și rugăciunea; pofta aprinsă o sting foamea, osteneala și singurătatea; iar mânia o domolește desăvârșit cântarea de psalmi, îndelunga răbdare și mila. Căci cele fără măsură și fără vreme sunt trecătoare, și mai mult strică decât folosesc” (Evagrie Ponticul, Capetele despre trezvie, 5, (Filocalia 1), trad. de pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 74). Sfântul Grigorie Sinaitul remarcă și că este nevoie de o odihnire duhovnicească după o lucrare mai intensă și îndelungată a rugăciunii inimii, iar aceasta poate fi obținută prin intonarea cu glas scăzut a uneia sau mai multe cântări duhov­nicești atunci când suntem singuri sau, am putea adăuga, prin participarea cu râvnă la slujbele bise­ricești, care conțin nenumărate imnuri liturgice și cântări sfinte. Sfântul Grigorie afirmă, așadar: „Cântând puțin, stăruie cea mai mare parte din vreme în rugăciune. Dar se întâmplă uneori că mintea, obosind de strigarea înțelegătoare continuă și de ațintirea stăruitoare, să trebuiască să-și ia puțină odihnă. Atunci slobozește-o la largul cântării de la strâmtoarea liniștirii. Aceasta este cea mai bună rânduială și învățătură a bărbaților preaînțelepți” (Sf. Grigorie Sinaitul, Despre liniștire și despre cele două feluri de rugăciune, în 15 capete, 7, (Filocalia, 7), trad. de pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, pp. 164-165).

În acest fel, putem ține la distanță gândurile necurate care ne atacă și nu ne lasă să ne concentrăm asupra cugetării la legea lui Dumnezeu. De altfel și Psalmistul ne spune: „Cântate erau de mine îndreptările Tale, în locul pribegiei mele” (Psalmi 118, 54). Aducerea-aminte de legea lui Dumnezeu se poate face și prin intermediul cântărilor liturgice, dar, totodată, și lupta împotriva ispitelor vrăjma­șului poate fi întreținută prin același mijloc amintit. Acest fapt este descris pe larg în fulminantul Psalm 149: „Cântați Domnului cântare nouă, lauda Lui în adunarea celor cuvioși. Să se veselească Israel de Cel ce l-a făcut pe el și fiii Sionului să se bucure de Împăratul lor. Să laude numele Lui în horă; în timpane și în psaltire să-I cânte Lui. Că iubește Domnul poporul Său și va învăța pe cei blânzi și-i va izbăvi. Se vor lăuda cuvioșii întru slavă și se vor bucura în așternu­turile lor” (Psalmi 149, 1-5). Regăsim aici, pe lângă multe înțelesuri ale cântării duhovnicești, și pe cea de sprijin în fața războiului nevăzut ridicat de diavol împotriva noastră: „Laudele Domnului în gura lor și săbii cu două tăișuri în mâinile lor, ca să se răzbune pe neamuri și să pedepsească pe popoare, ca să lege pe împărații lor în obezi și pe cei slăviți ai lor în cătușe de fier, ca să facă între dânșii judecată scrisă. Slava aceasta este a tuturor cu­vioșilor Săi” (Psalmi 149, 6-9). Prin rugăciunea rostită cu simțire și cântarea duhovnicească înțelegătoare, omul poate rezista, așadar, în fața asaltului duhurilor necurate, dar nu o poate face dacă nu unește cu ambele mijloace smerenia și discernământul, de care trebuie să se servească neîncetat.

Și nu putem să înțelegem mai bine valoarea cântării duhovnicești decât meditând cu atenție la începutul Psalmului 137: „Lăuda- Te-voi, Doamne, cu toată inima mea, că ai auzit cuvintele gurii mele și înaintea îngerilor Îți voi cânta. Închina-mă-voi în locașul Tău cel sfânt și voi lăuda numele Tău, pentru mila Ta și adevărul Tău; că ai mărit peste tot numele cel sfânt al Tău. În orice zi Te voi chema, degrabă mă auzi! Sporește în sufletul meu puterea. Să Te laude pe Tine, Doamne, toți împărații pământului, când vor auzi toate graiurile gurii Tale, și să cânte în căile Domnului, că mare este slava Domnului” (Psalmi 137, 1-5).