Cântarea liturgică în cărțile Cronicilor

Pe măsură ce istoria poporului Israel progresează, cultul religios se dezvoltă tot mai mult. În interiorul noilor orânduiri religioase predate de Dumnezeu prin prorocul Moise își face loc tot mai mult cântarea liturgică, iar posibilitatea construirii unui lăcaș de cult măreț în Ierusalim conduce lucrurile pe un făgaș deosebit de tot ceea ce existase până la momentul respectiv.

După înfrângerea po­porului Israel în fața Filistenilor și pier­­de­rea chi­­­vo­tului Domnului în mâ­inile acestora în vremea pre­o­tului Eli și a fiilor săi, Ofni și Finees, pentru o perioadă destul de lun­gă de timp, întregul neam a fost lipsit de cel mai important o­biect liturgic al său. Filistenii au adus înapoi chivotul Dom­nului după ce suferiseră grave ­pedepse, dar acesta a rămas pen­tru o lungă vreme în casa lui Obed-Edom. De aici, a fost preluat de regele David pentru a fi adus în Ierusalim. Scriptura ne spune că „David și toți fiii lui Israel cântau înaintea Domnului din tot felul de instrumente muzicale de lemn de chiparos, din harpe, din psaltire, din tim­pane, din fluiere și din chimvale” ­(2 Regi 6, 5). În cele din urmă, chivotul a fost adus în cetate în sunetul cântărilor liturgice is­ra­elite și așezat într-o casă de cedru, de vreme ce templul din Ierusalim încă nu exista la vremea respectivă, ci urma să fie construit abia în ­zilele lui Solomon, fiul regelui David.

De altfel, este interesant că această primă experiență liturgică publică nu se încheie bine chiar pentru toată lumea. Regele David cântă și dănțuiește împreună cu întregul popor, se ve­selește pentru ceea ce a reușit să împlinească, însă soția sa, Micol, îl disprețuiește și îi aruncă o acuză grea după încheierea ceremoniei. Astfel, Scriptura ne spu­ne că atunci „când a intrat chi­votul Domnului în cetatea lui David, Micol, fiica lui Saul, se uita pe fereastră și, văzând pe regele David sărind și jucând înaintea Domnului, l-a disprețuit în inima sa” (2 Regi 6, 16), iar, apoi, pe un ton veninos, i-a spus: „câtă cinste și-a făcut azi regele lui Israel, descoperindu-se înaintea ochilor roabelor și robilor săi, cum se descoperă un om de nimic” ­
(2 Regi 6, 20), la care regele David a replicat fără șovăială: „Înaintea Domnului voi juca, a zis David către Micol, binecuvântat este Domnul, Cel ce m-a ales pe mine în locul tatălui tău și a casei lui întregi, întărindu-mă cârmuitor al poporului Domnului, Israel; cânta-voi și voi juca înaintea Domnului. Și încă și mai mult mă voi înjosi și voi fi încă și mai mic în ochii tăi, iar înaintea slujnicilor de care grăiești tu voi fi în ­cinste” (2 Regi 6, 21-22). Regele David consideră cântarea liturgică drept o activitate demnă ­
de un rege, o formă a rugăciunii către Dumnezeu care nu poate fi disprețuită fără a cădea cu adevărat într-un păcat. De altfel, în urma acestei remarci, Micol este pedepsită cu sterilitatea și trece la cele veșnice peste mulți ani fără a avea nici măcar un singur copil.

Stabilirea slujirii cântăreților

Din momentul în care chivotul legii este așezat în casa de cedru pregătită de regele David se instaurează și slujirea cântăreților, care au îndatorirea de a participa la riturile liturgice iudaice. În cartea întâia a Cronicilor regăsim o listă foarte lungă a cântăreților și a familiilor din care aceștia făceau parte: „Iată cei pe care Da­vid i-a pus căpetenii peste cân­tăreți în casa Domnului, în timpul când a așezat în ea chivotul legii, care au servit de cântăreți înaintea cortului adunării, până când Solomon a zidit templul Domnului în Ierusalim, și care fuseseră rânduiți la slujba lor după rânduiala lor” ­(1 Cronici 6, 31-32). Așadar, cân­tă­reții erau rânduiți în cete și slujeau probabil după o rânduială săptămânală similară cu cea a pre­oților care deserveau cortul adu­nării. Această rânduială a fost păs­­t­rată până la momentul zidirii templului din Ierusalim de către regele Solomon și a fost continuată ulterior prin mai multe îmbogățiri liturgice despre care vom discuta la momentul potrivit. Este foarte interesantă următoarea remarcă: „Iar cântăreții, cei mai de seamă din neamul Leviților, erau liberi de ocupații în cămările templului, pentru că ziua și noaptea erau îndatorați să se îndeletnicească cu cântarea” (1 Cronici 9, 33). Cân­tăreții, spre deosebire de slujirile îndeplinite de Leviți în general, se ocupau exclusiv cu cân­tarea liturgică, ei nu mai aveau alte atribuții sau sarcini de îndeplinit. Însă, cu toate că aveau o sarcină unică, la vremea respectivă, cântarea liturgică era acompaniată și de in­strumente muzicale, ceea ce îi di­fe­renția în mai multe categorii specificate și ele în prima carte a Cronicilor.

Diferențierea cântăreților

„Apoi David și căpeteniile oștirii au împărțit la slujbă pe fiii lui Asaf, ai lui Heman și ai lui Iedutun, ca să prorocească acom­paniați de harfe, alăute și chi­m­­vale. Din fiii lui Asaf au fost rânduiți la slujbele lor aceștia: Zacur, Iosif, Netania și Așarela, fiii lui Asaf, sub conducerea lui Asaf, care cântau după porunca regelui” (1 Cronici 25, 1-2). După cum observăm, împărțirea cân­tă­reților în cete nu a fost un act împlinit de aceștia, ci de rege și de căpeteniile oștirii, ceea ce transforma cântarea liturgică într-un fapt semnificativ pentru întreaga națiune, care chema la unitate. De asemenea, cântăreții foloseau instrumente muzicale speciale - harfe, alăute, chimvale, psaltirioane etc. - și, lucrul cel mai important, cântarea lor avea o com­ponentă profetică. De fapt, cântarea la vremea respectivă era fie privită drept un ­rezultat al prorocirii, fie o înlesnire a acestui act. De asemenea, ­regăsim și cântăreți care se ocupau exclusiv cu partea in­stru­mentală: „din ai lui Iedutun au fost rânduiți fiii lui Iedutun: Ghedalia, Ţeri, Isaia, Șimei, Ha­șabia și Matitia; ei erau șase sub conducerea tatălui lor Iedutun, care cânta din chitară spre slava și lauda Domnului” (1 Cronici 25, 3). Însă cea mai interesantă este ceata lui Heman, care avea încredințată slujirea de a-L preaslăvi pe Dumnezeu. „Din ai lui Heman au fost rânduiți fiii lui Heman: Buchia, Matania, Uziel, Șebuel, Ierimot, Hanania, Hanani, Eliata, Ghidalti, Romamti-Ezer, Ioșbecașa, Maloti, Hotir și Mahaziot. Toți aceștia sunt fiii lui Heman, care era văzătorul regelui, după cuvintele lui Dumnezeu, ca să mărească slava Lui. Și i-a dat Dum­nezeu lui Heman paisprezece fii și trei fete. Toți aceștia cântau sub conducerea tatălui lor în templul Domnului din chimvale, psaltirioane și harpe, la slujbele din templul Domnului, după arătările lui David sau ale lui Asaf, Iedutun și Heman” (1 Cronici 25, 4-6). Aici regăsim o sursă străveche a cântării liturgice după o imnografie existentă, deoarece Heman și copiii săi cântau folosind probabil formele inițiale ale psalmilor. Totodată, la finalul fragmentului ni se descoperă și faptul că numărul total al cântăreților era unul foarte mare pentru vremea respectivă: „Iar numărul lor, cu al frați­­lor lor care învățaseră să cânte ­îna­intea Domnului, și al tuturor care știau acest lucru era două sute optzeci și opt” (1 Cronici 25, 7). În materialul următor vom observa în continuare cum s-a îmbogățit slujirea liturgică a cântăreților în vremea regelui Solomon. (Va urma)