Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Cântarea liturgică în cărțile Cronicilor (II)
Citește și: Cântarea liturgică în cărțile Cronicilor (I)
Slujirea liturgică a cântăreților a fost îmbogățită odată cu apariția și sfințirea templului din Ierusalim. Atât regele Solomon, cât și urmașii acestuia, în generațiile următoare, precum Iezechia sau Iosia, au contribuit fiecare la sporirea cântării liturgice și a cultului religios. Însă nimic nu ar fi fost cu putință fără jertfa continuă a cântăreților leviți.
După ce regele David a dus chivotul Domnului și l-a așezat într-o casă de cedru special construită pentru acesta, s-a luat în discuție construirea templului din Ierusalim. Însă, în urma unei descoperiri dumnezeiești, regele David a aflat că nu va fi el cel care îl va construi, ci fiul său, Solomon. „Dar a fost către mine cuvântul Domnului și a zis: «Tu ai vărsat mult sânge și ai purtat războaie mari; nu se cuvine să zidești tu casă numelui Meu, pentru că ai vărsat mult sânge pe pământ înaintea feței Mele. Iată însă ție ți se va naște un fiu; acela va fi pașnic și Eu îi voi da liniște din partea tuturor vrăjmașilor dimprejur; de aceea numele lui va fi Solomon. Și voi da lui Israel în zilele lui pace și liniște. El va zidi templu numelui Meu și el Îmi va fi fiu, iar Eu îi voi fi tată și voi întări tronul domniei lui peste Israel pe veci»” (1 Cronici 22, 8-10).
Un templu deosebit
Prorocia dumnezeiască s-a împlinit întocmai, iar Solomon a construit, în timpul domniei sale, primul templu al Domnului din Ierusalim, a cărui istorie a durat timp de secole întregi până la dărâmarea acestuia din timpul invaziei lui Nabucodonosor al II-lea (587-586 î.Hr.).
La momentul sfințirii templului, alături de preoții care erau prezenți, de întregul popor, de reprezentanții curții regale, regăsim și tagma cântăreților, a căror rugăciune liturgică este ascultată împreună cu a tuturor celorlalți și conduce la săvârșirea unei minuni dumnezeiești. „Și când toți leviții care erau cântăreți, Asaf, Heman, Iedutun, fiii lor și frații lor - îmbrăcați în vison, și cu chimvale, chitare și harfe au stat în partea de răsărit a jertfelnicului și împreună cu ei au stat o sută douăzeci de preoți care trâmbițau din trâmbițe și îndată ce aceia care sunau din trâmbițe și cei care cântau, uniți într-un singur glas ca să slăvească și să laude pe Domnul, au făcut să răsune trâmbițele, chitarele și celelalte instrumente muzicale, și au slăvit pe Domnul, zicând: «Căci El este bun, că în veac este mila Lui!», atunci templul Domnului s-a umplut de norul slavei Lui încât preoții nu puteau sta la slujbă din pricina norului, pentru că slava Domnului umpluse templul Domnului” (2 Cronici 5, 12-14). Unirea dintre glasurile preoților și ale cântăreților într-o rugăciune comună de slăvire a lui Dumnezeu conduce la pogorârea slavei dumnezeiești, care umple templul și-l sfințește astfel.
În plus, regele Solomon asigură, după încheierea sfințirii templului, rânduiala cântăreților, astfel încât aceștia să deservească noul templu. „Și a așezat el, după rânduiala lui David, tatăl său, preoții să-și facă slujba lor, cu rândul; și tot cu rândul a rânduit să fie de strajă leviții, să cânte cântările de laudă și să slujească pe preoți, după rânduiala de fiecare zi; pe ușieri, după cetele lor, i-a rânduit la fiecare ușă, pentru că așa poruncise David, omul lui Dumnezeu” (2 Cronici 8, 14). Aici observăm că, în plus față de cântările liturgice, oamenii desemnați să le interpreteze aveau și sarcina străveche de a-i ajuta pe preoți, probabil la sacrificiile ritualice care trebuiau împlinite după rânduiala Legii vechi.
De asemenea, regele Solomon creează o nouă valorificare a activității cântăreților: „Apoi s-a sfătuit el cu poporul și a rânduit cântăreți care să cânte Domnului, ca, ieșind aceștia în podoabe sfinte înaintea celor înarmați, să preamărească și să zică: «Slăviți pe Domnul, că în veac este mila Lui!»” (2 Cronici 20, 21). În timpul amenințării poporului Israel de o invazie a amoniților, moabiților și edomiților, triburi cu care se aflau în conflict din vremuri imemoriale, regele Solomon ia o decizie surprinzătoare: participarea cântăreților cu imnuri de slăvire a lui Dumnezeu, pentru a înflăcăra soldații prezenți și a le da o notă de curaj în bătălie. Inițiativa are un succes deosebit, poporul Israel obține o victorie răsunătoare, iar regele Solomon se întoarce în triumf la Ierusalim.
Resfințirea templului în vremea regelui Iezechia
După moartea regelui Solomon și succedarea câtorva generații de conducători idolatri, templul din Ierusalim cade în uitare, devenind un lăcaș între multe altele folosite pentru slujbele religioase. Însă odată cu urcarea pe tron a regelui Iezechia se produce un reviriment al Legii vechi și o repoziționare a templului din Ierusalim drept unicul spațiu religios al tuturor semințiilor israelite. Resfințirea templului din vremea lui Iezechia a presupus un traseu similar sfințirii din vremea regelui Solomon. Și, din nou, cântăreții sunt în centrul atenției.
„Apoi a așezat în templul Domnului leviți cu chimvale, cu harpe și cu chitare, după rânduiala lui David și a lui Gad, văzătorul regelui, și a lui Natan proorocul, fiindcă de către Domnul se așezase această rânduială prin proorocii Lui. Și stăteau leviții cu instrumentele de cântare ale lui David și preoții cu trâmbițele. Și a poruncit Iezechia să se aducă arderi de tot pe jertfelnic. Și în timpul când a început arderea de tot, a început și cântarea pentru Domnul cu trâmbițele și cu instrumentele de cântare ale lui David, regele lui Israel. Și toată adunarea a făcut rugăciuni, iar cântăreții au cântat din fluiere, până s-a terminat arderea de tot. Iar după terminarea arderii de tot, regele și toți care se aflau cu el s-au plecat și s-au închinat. Iezechia regele și căpeteniile au zis către leviți să slăvească pe Domnul cu cuvintele lui David și ale lui Asaf văzătorul, și ei L-au slăvit cu mare bucurie și s-au plecat la pământ și s-au închinat” (2 Cronici 29, 25-30).
Observăm aici o recapitulare a obiceiurilor din vremea regelui David și a fiului său, Solomon. Cântăreții folosesc instrumente muzicale, sunt organizați în cete și, cel mai important, folosesc psalmii drept imnuri liturgice, posibil și alte cântări faimoase din istoria poporului Israel - cântarea lui Moise, cântarea Anei etc. Cântăreții se alătură preoților și conducătorilor poporului în săvârșirea principalelor rituri religioase și dobândesc un loc important în desfășurarea acestora.
Cântarea de jale pentru regele Iosia
După încheierea tragică a domniei regelui Iosia, care, asemenea lui Iezechia, reprezintă o figură proeminentă a renașterii religioase a poporului Israel, prorocul Ieremia și majoritatea cântăreților israeliți îi dedică acestuia cântări funerare. „Asemenea și Ieremia l-a jelit pe Iosia într-o cântare de jale. De Iosia au vorbit și toți cântăreții și toate cântărețele în cântările lor de jelire, care s-au păstrat până azi și se întrebuințează în Israel. Ele se găsesc scrise în cartea cântărilor de jelire” (2 Cronici 35, 25). Ce ne frapează aici este existența unei cărți care cuprindea cânturile funerare ale poporului Israel, unde se regăseau probabil și alte imnuri cunoscute, cum este cel păstrat de la regele David după tragedia morții regelui Saul și a celor trei fii ai săi în bătălia de la muntele Ghelboa. În mod clar, odată cu trecerea timpului, slujirea liturgică a cântăreților se dezvoltase într-un chip amplu, cuprinzând acum multe aspecte diferite față de perioada inițială.