Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Care este învățătura Sfinților Părinți despre starea sufletelor după judecata particulară?

Care este învățătura Sfinților Părinți despre starea sufletelor după judecata particulară?

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: diac. asist. dr. Eugen Maftei - 03 Aug, 2021

Omul, ființă cugetătoare și liberă, a primit de la Dumnezeu nu „o existență spre moarte” - cum credea Heide­gger -, ci spre viață, așa cum explică părintele Dumitru Stăniloae (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMBOR, p. 153). Acesta este un adevăr pe care Biserica l-a mărturisit dintotdeauna. Sfinții Părinți, pe temeiul Sfintei Scripturi, ne învață că viața nu se termină la mormânt, ci se prelun­gește dincolo de el, într-o stare mult mai intensă, de mai vie înțelegere și simțire a realității veșnice. Acolo este adevărata existență, viața de aici nefiind decât o etapă de pregătire pentru ceea ce urmează.

Sfântul Nicolae Cabasila spune că viața de pe pământ este, în comparație cu cea viitoare, asemenea vieții pruncului în pântecele mamei sale. Ea este o realitate concretă, dar nedeplină, în care omul simte, înțelege și experimentează - ca și pruncul nenăscut - doar în parte relația sa cu Dumnezeu și cu ceilalți (Despre viața în Hristos, I, Ed. IBMBOR, 2001, pp. 22-23).

Sfinții Părinți nu au făcut o preocupare din a descrie starea de după moarte, insistând, mai ales, pe conștientizarea omului cu privire la existența celor două dimensiuni, Rai și iad, ca realități total opuse: una de fericire desăvârșită, în comuniune cu Dumnezeu, cu îngerii și cu sfinții, iar alta de chin nesfârșit, urmare a neparticipării la această bucurie veșnică.

A existat încă din vechime concepția - îmbră­țișată, de altfel, și de către unii scriitori sirieni, de factură nestoriană - că sufletul, după moarte, petrece într-o stare de somnolență, de letargie, în așteptarea Judecății de Apoi, lucru influențat de perceperea trecerii din această viață ca „adormire” și a morții ca „somn” (Ioan 11, 11; 1 Corinteni 15, 6; 1 Tesaloniceni 4, 13-15). Părinții Bisericii au respins această teorie, contrară atât concepției creștine despre natura sufletului, cât și ideilor de dreptate și de răsplată. Un astfel de „somn” ar priva pe cei buni de comuniunea imediată cu Dumnezeu, iar celor răi le-ar amâna pedeapsa pentru păcate: „Dacă moartea ar duce la nesimțire - spunea Sfântul Iustin Martirul și Filosoful -, ea ar fi un avantaj pentru toți cei nedrepți” (Apologia I, 17, în PSB 2, p. 37). Sfântul Ioan Casian arată și el, invocând parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, că sufletele nu sunt nesimțitoare, nici nu petrec în nelucrare, ci au o existență activă și conștientă: „Se înțelege limpede că sufletele celor morți nu numai că nu sunt fără simțire, dar nu sunt lipsite nici de simțăminte, adică de speranță și tristețe, bucurie și teamă, și că dintre cele care li se păstrează pentru acea zi a judecății, pe unele chiar încep să le preguste oarecum, că după moartea trupului nu se topesc în nimic, așa cum socotesc unii necredincioși, ci trăiesc și mai intens, lăudându-L neîntrerupt pe Dumnezeu” (Convorbiri duhovnicești, I, 14, 7, în PSB 57, p. 318).

Moartea, urmare a păcatului și a stricăciunii pe care acesta o implică, presupune separarea sufletului de trup, trup care se pune în pământ, se descompune și moare, sufletul urmând să-și continue existența într-un alt plan, într-o exis­tență încă nedeplină, până la Judecata universală, când se va reuni cu trupul său înviat.

Momentul despărțirii sufletului de trup este descris de unii Părinți ca fiind înfricoșător. Este înfricoșător, pe de o parte, pentru că urmează judecata particulară, în fața căreia sufletul va trebui să dea răspuns, pe de altă parte, pentru că de față stau îngerii și diavolii, așteptând să ia sufletul celui mort și să-l ducă, fie în Rai ca să petreacă în bucuria lui Dumnezeu, alături de sfinții Săi, fie în iad, în întunericul suferinței și al tristeții fără margini. „Când sufletul iese din trup - spune Cuviosul Ioan Carpatiul -, vrăjmașul dă năvală asupra lui, războindu-l și ocărându-l cu îndrăzneală și făcându-se pârâș amarnic și înfricoșat al lui pentru cele ce a greșit”. Dar sufletul iubitor de Dumnezeu nu se înspăimântă de aceasta, ci, întrarmându-se cu numele lui Hristos și cu puterea Crucii Lui, „e dus cu veselie de dumnezeieștii îngeri la locurile hotărâte lui, potrivit cu starea lui” (Una sută capete de mângâiere, 25, în Filocalia 4, Ed. Humanitas, 2009, p. 120).

Așadar, după moarte are loc o judecată particulară, care stabilește soarta sufletului care se desparte de trup. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre acest „scaun de judecată” în fața căruia ne vom înfățișa după plecarea din această viață și unde „vom da cuvânt de tot ce am făcut și vom fi trași la răspundere” pentru faptele noastre (Omilii la Matei, XIII, în PSB 23,
p. 164).

Judecata o va face Mântuitorul Hristos, Cel Căruia I s-a încredințat de către Tatăl această lucrare (Ioan 5, 22), dar judecata nu este una discreționară, ci este consecința directă a faptelor săvârșite de om în timpul vieții. Așa arată Sfântul Ambrozie al Milanului: „Nu te judec eu, faptele tale te judecă; ele te acuză, ele te condamnă. Te judecă legile pe care ca judecător nu le schimb, ci le păzesc” (Scrisori, LXXVII, 11, în PSB 53, pp. 307-308).

Sfinții Părinți ne învață că, după moarte, însăși conștiința omului, care va fi atunci luminată, îi va fi acestuia judecător. Așa, de pildă, Sfântul Efrem Sirul, interpretând textul de la Ioan 3, 18: „Cel care nu crede în Fiul a și fost judecat”, zice: „Dacă nu a avut loc încă învierea morților, cum nici primirea pedepsei, cum deci s-a și judecat? S-a judecat numaidecât din cauza păcatului” (Cum a intrat în Rai tâlharul, în Erminii scripturistice, Ed. Doxologia, 2018, p. 232).

Judecata particulară stabilește pentru cel adormit o stare incompletă și nedefinitivă, justificată, pe de o parte, de lipsa trupului, iar pe de altă parte, de necunoașterea consecințelor pe care le pot avea faptele lui asupra celorlalți. Aceasta ne lasă să înțelegem și Sfântul Vasile cel Mare când spune că „nu se cuvine să disprețuim judecata lui Dumnezeu, ci să ne temem chiar dacă răsplata n-ar urma imediat” (Regulile morale, 11, în PSB 18, p. 112).

Deși incompletă și nedefinitivă, starea sufletului după moarte este una de reală conștiență și simțire. Starea de fericire sau nefericire este resimțită cu o intensitate infinit mai mare decât în timpul vieții, atât pentru că este o stare continuă, dar și pentru că se raportează la conștiința care, fiind acum vie și obiectivă, confirmă sentința judecății și, prin urmare, aduce mângâiere sau mustrare. La ava Dorotei citim: „Precum sfinții primesc anumite locuri luminoase și o bucurie îngerească pe măsura bunei lor făptuiri, așa și păcătoșii primesc locuri întunecate, încețoșate, pline de frică și de spaimă [...]. Căci atunci însăși mustrarea conștiinței și amintirea celor săvârșite [...] vor fi mai rele decât zeci de mii de pedepse negrăite” (Despre frica de chinurile viitoare, XII, 3-4, în Filocalia 9, p. 522).

După cum explică Sfântul Ioan Damaschin, în Dialogul împotriva maniheilor, starea de fericire sau de chin pe care o trăiește sufletul după moarte este în strânsă legătură cu dorința lui și cu satisfacerea acestei dorințe. Drepții, care Îl doresc pe Dumnezeu, fiind în comuniune cu El, se bucură, iar păcătoșii, care doresc păcatul, neavând materiile păcatului, se chinuie, mistuiți ca de foc, neputându-și satisface plăcerile.

Necunoscând soarta sufletului după moarte și conștientizând importanța ajutorului de care orice suflet are nevoie, Biserica se roagă pentru toți cei adormiți, cu nădejdea că le poate fi de folos celor care nu au refuzat comuniunea cu Dumnezeu în timpul vieții, dar, din pricina slăbiciunii, au greșit și n-au mai avut timp de pocăință. Sfinții Părinți ne îndeamnă să avem permanent în minte gândul la moarte, nu pentru a ne îngrozi sau a ne tulbura, ci pentru a ne determina să reflectăm asupra condiției noastre trecătoare și a fi permanent în stare de trezvie.

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul