Care este legătura dintre Taina Spovedaniei şi Taina Împărtăşaniei?

Legătura dintre Taina Spovedaniei şi Taina Împărtăşaniei este foarte profundă, aşa după cum există legături foarte profunde între toate Tainele Bisericii. Nu putem vorbi despre Împărtăşanie fără a vorbi despre Botez, pentru că Taina Botezului ne integrează în Biserică, unde se săvârşeşte şi unde primim Sfânta Împărtăşanie.

Sfânta Împărtăşanie, ca lucrare integrată în Sfânta Liturghie, reprezintă modul de manifestare propriu al primei comunităţi creştine, după modelul căreia s-a format, a vieţuit şi a lucrat Biserica de-a lungul timpului, din vremea apostolică şi până astăzi. Comunitatea primilor creştini se manifesta plenar şi îşi afirma identitatea în Sfânta Liturghie, în ascultarea şi trăirea după învăţătura apostolilor. Manifestarea publică a primei comunităţi creştine era legată de Liturghie şi de Sfânta Împărtăşanie. „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni“ (Fapte, 2, 42).

Toate Tainele au fost administrate credincioşilor încă din primele veacuri. Prima comunitate de creştini era alcătuită, ca şi comunităţile de astăzi, din credincioşi supuşi păcatului. De aceea, încă din primele comunităţi creştine s-a săvârşit Taina Spovedaniei spre iertarea păcatelor. Din scrierile Noului Testament aflăm că toate Sfintele Taine au fost săvârşite încă din veacul apostolic. Desigur, nu putem vorbi de un ritual elaborat al Tainelor în acea vreme, precum cel de astăzi, dar oficierea în sine, în forma aceea primară, puţin dezvoltată, apare încă de la începutul creştinismului.

Primirea Împărtăşaniei, ca mod propriu de manifestare a creştinilor integraţi în comunităţile liturgice, încă de la început, a avut scopuri foarte precise, fiind considerată hrană a vieţii veşnice cu care credinciosul trebuia să se obişnuiască de timpuriu. În tradiţia răsăriteană, cel ce s-a botezat este împărtăşit imediat după Botez, fie el matur sau prunc. Botezul este Taina care ne oferă o nouă viaţă, viaţa în Hristos, care are nevoie de o nouă hrană, care este Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La împărtăşirea credinciosului, preotul rosteşte formula specială: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N.) cu Cinstitul şi Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci“, arătându-se că aceasta este hrana vieţii ce va să vină, cu care credinciosul se deprinde încă de acum. Gustarea din hrana vieţii veşnice este una anticipată, dar nu una deplină, lucru arătat şi în rugăciunea rostită de preot în taină când pune miridele pe Sfântul Disc în Sfântul Potir. „…Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, pe deplin, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.“ Primirea Sfintei Împărtăşanii ne introduce mai adânc în taina prezenţei lui Hristos, ne conferă viaţa în Hristos şi ne întăreşte în aceasta. Primirea Tainelor este, de fapt, primirea vieţii în Hristos, centrarea existenţei noastre în Hristos. La Botez, când pruncul este scos din cristelniţă, se cântă: „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi îmbrăcat“, cântare însoţită de ritualul înconjurării mesei pe care se află Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce. În interpretarea Sfântului Simeon al Tesalonicului, această mişcare rituală arată că Mântuitorul Hristos devine centrul existenţei noastre, întreaga noastră viaţă gravitând în jurul lui. Acelaşi ritual, cu aceeaşi semnificaţie, este întâlnit la Cununie şi la Hirotonie.

Dacă avem în vedere aspectele subliniate aici, vedem că Sfânta Împărtăşanie este esenţială în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, în general. Acelaşi rol esenţial îl are şi Pocăinţa. Este chemare specială făcută de Hristos încă de la începutul activităţii Sale în lume. „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor.“ Chemarea aceasta este asumată personal de fiecare credincios în parte, dar şi la nivel comunitar, în interiorul vieţii liturgice obşteşti. Pocăinţa asumată ca lucrare personală este răspuns la chemarea lui Hristos şi îmbracă în viaţa noastră forme diferite: rugăciuni penitenţiale, gesturi de smerenie şi  părerea de rău pentru faptele săvârşite. Într-o formă mai înaltă şi mai profundă întâlnim pocăinţa asumată personal, în viaţa celor care se retrag în singurătate, în viaţa monahală.

Invitaţia la pocăinţă este asumată şi colectiv, în sensul că rugăciunile şi slujbele Bisericii au adesea şi pronunţată componenta penitenţială. De exemplu, rugăciunea „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…“ sau închinăciunile şi metaniile, pe care le săvârşim în cadrul sfintelor slujbe sau fiecare în parte, au conţinut şi semnificaţii penitenţiale.

De asemenea, unele perioade liturgice au o componentă penitenţială importantă, aşa cum este perioada Triodului. Perioadele acestea penitenţiale, gesturile şi expresiile din cadrul cultului divin nu sunt aşezate întâmplător, ci ele ţintesc permanentizarea stării de pocăinţă în viaţa noastră. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă că dacă în timpul postului ne-am deprins cu mai multă rugăciune şi, după încheierea postului, nu continuăm rugăciunea, perioada aceasta de post şi de pregătire s-a făcut nepostire.

Pocăinţa este asumată personal în Biserică şi ca Taină care ne vindecă şi ne restaurează. Ne vindecă de boala păcatului şi de urmările acestei boli şi ne restaurează, ne reaşază în haina de lumină. Spovedania a fost numită „al doilea botez“, baia acestei taine fiind lacrimile pocăinţei şi ale părerii de rău pentru păcatele săvârşite.

Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola I către Corinteni, la capitolul 15, că drepţii vor străluci în Împărăţia lui Dumnezeu precum stelele, dar nu toţi la fel, pentru că aşa cum stea de stea se deosebeşte în strălucire, aici în planul fizic, asemenea şi drepţii vor străluci în chip deosebit în funcţie de intensitatea pocăinţei pe care au avut-o pe pământ şi în funcţie de mulţimea faptelor bune pe care le-au săvârşit. În acelaşi timp, dacă am avea puterea duhovnicească să vedem haina luminoasă pe care o îmbracă cel care s-a pocăit, cel care se ridică de sub epitrahilul preotului unde s-a spovedit cu părere de rău pentru păcatele săvârşite şi cu hotărârea de a nu le mai săvârşi, ne-am da seama că el seamănă cu cel care iese din apa cristelniţei botezului, cu cel care deja se află în Împărăţia lui Dumnezeu. 

Toate acestea ne arată că Taina Spovedaniei şi cea a Sfintei Împărtăşanii ne introduc în viaţa în Hristos şi ne adâncesc în această viaţă nouă în Hristos. Cele două Taine sunt strâns unite şi indispensabile vieţii credinciosului în Biserică. Păcatul a fost definit adesea ca risipire, ca grija de cele multe. În acest sens ne stă pilda celor chemaţi la cină. Justificările acelora, motivările absenţei de la cina pregătită de Împăratul ceresc arată multa risipire a persoanei umane pe care o preferă răspunsului la chemarea lui Dumnezeu.

În Sfânta Liturghie, în timpul Heruvicului, ne rugăm ca să ne adunăm din risipire, zicând: „Toată grija cea lumească să o lepădăm ca pe Împăratul tuturor să-L primim…“ Mai mult decât atât, în timpul cântării, preotul, în tăcere, se roagă, zicând: „curăţeşte-ne sufletul şi inima de cugete viclene“, ceea ce înseamnă că-n risipire, în păcate, mintea se vicleneşte, iar inima se comportă după mintea vicleană, şi viaţa se manifestă după mintea şi inima care s-au viclenit. Când se curăţă mintea de cugete viclene şi cugetă la Dumnezeu, inima se modelează după Dumnezeu şi viaţa se manifestă în acord cu simţirea inimii. Pocăinţa este adunare din risipire, împăcare şi unire cu Hristos şi cu Biserica. Este foarte interesantă şi importantă rugăciunea din cadrul ritualului Spovedaniei, care zice în felul următor: „Uneşte-l (pe cel care s-a spovedit) şi-l împacă pe el cu Biserica Ta în Hristos Iisus, Domnul nostru“. Aceasta înseamnă că el prin păcat s-a înstrăinat de Biserică şi de Hristos, dar s-a înstrăinat şi de sine, iar prin Spovedanie îşi redobândeşte împăcarea şi unitatea cu sine, cu Hristos şi cu Biserica. Împărtăşania fără redobândirea acestei împăcări şi acestei unităţi cu sine şi cu Biserica nu este posibilă.

Legătura dintre Spovedanie şi Împărtăşanie este arătată foarte clar în Scripturi. Ea nu este o invenţie a Bisericii, nu este o regulă impusă din exterior, fabricată artificial la un moment dat şi impusă credincioşilor, ci este reflectată clar şi profund în Sfintele Scripturi. În Pilda fiului risipitor, care se citeşte în a doua duminică a perioadei Triodului, ni se arată că numai după mărturisirea păcatelor noastre şi făgăduinţa de a nu mai păcătui suntem primiţi la ospăţul euharistic. Ospăţul rânduit de părintele care şi-a primit fiul întors prin pocăinţa smerită este icoana primirii noastre la ospăţul euharistic. Nu ne putem apropia de Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos fără cercetarea amănunţită a conştiinţei şi fără îndreptarea vieţii (I Corinteni 11, 28-30). Spovedania şi Împărtăşania sunt legate îndeosebi de post pentru că trăirile duhovniceşti, rugăciunea înmulţită, comportamentul înduhovnicit, într-un cuvânt o viaţă îmbunătăţită, ne aşază în starea potrivită pentru primirea Sfintelor Taine. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)