Care este rânduiala împărtăşirii bolnavilor?

Grija faţă de cei aflaţi în suferinţă reprezintă o constantă a lucrării liturgico-pastorale a Bisericii Ortodoxe. De la vestitele aşezăminte organizate de Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare, la bolniţele care au funcţionat de-a lungul timpului în mănăstirile de pretutindeni, şi până la aşezămintele social-filantropice, de asistenţă, diagnoză şi tratament înfiinţate, coordonate şi susţinute financiar şi logistic de Biserică astăzi, toate dau mărturie despre faptul că atunci când un mădular al Trupului tainic al lui Hristos se află în suferinţă, întregul trup caută să-i aducă alinare şi tămăduire.

Purtarea de grijă faţă de cei aflaţi în suferinţă a fost însuşită şi practicată de Biserică prin slujitorii ei, preoţi şi călugări, dar şi prin credincioşii mireni evlavioşi şi jertfelnici, ca lucrare filantropică şi ca exerciţiu de smerenie.

După modelul lui Hristos, Care cutreiera satele şi cetăţile, vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor, preotul cercetează casele celor aflaţi în suferinţă, aducând mângâiere, sfătuind, încurajând, rugându-se pentru cel bolnav şi împreună cu el şi cu cei ai casei lui şi ajutând, după putere, acolo unde este trebuinţă de ajutor. O evidenţă clară şi completă a tuturor persoanelor din parohie aflate în suferinţă, la casele lor sau în instituţii de profil, este dovada că preotul este o persoană ordonată şi bine organizată şi, mai ales, că are chemare pentru slujirea preoţească. Integrarea persoanelor aflate în suferinţă în Sfânta Liturghie, prin pomenirea lor la Proscomidie şi prin rostirea cererilor speciale la ecteniile prevăzute de Liturghier şi îndemnarea altor credincioşi ca să se roage pentru fraţii lor suferinzi, toate sunt expresii ale lucrării filantropice pe care preotul şi-o asumă în comunitatea pe care o slujeşte.

Sfântul Isaac Sirul spune că nimic nu întăreşte mai mult smerenia noastră decât grija faţă de cei aflaţi pe patul de suferinţă. Şi pe bună dreptate. Suferinţa smereşte şi pe cel aflat pe patul de suferinţă, şi pe cei care-i poartă de grijă. Doctorul care a vegheat îndelung la patul unui suferind şi preotul care a cercetat adesea casa şi familia unui suferind au putut constata acest fapt. Dacă privim lucrurile în această lumină, înţelegem de ce bolniţele (spitalele) au apărut pe lângă mănăstiri. Călugărul îşi asumă smerenia ca pe o respiraţie a sufletului sau ca pe „pâinea cea de toate zilele“. Aceasta înseamnă că Vasiliada de altădată, bolniţele de pe lângă mănăstirile de mai târziu şi casele sociale, cabinetele medicale şi spitalele din parohiile de la sate şi de la oraşe, de pe lângă mănăstirile, protopopiatele şi centrele eparhiale de astăzi, sunt, deopotrivă, răspunsuri filantropice la situaţiile concrete, adesea dramatice, din societatea contemporană şi exerciţii de smerenie.

Grija faţă de cei bolnavi are şi o componentă liturgică foarte importantă. „De este cineva bolnav între voi - zice Sfântul Iacob -, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el“ (Iacob 5, 14). Despre această grijă specială, arătată prin rugăciune, s-a dezbătut pe larg în anul 2014, Anul omagial al Tainei Sfântului Maslu şi îngrijirii bolnavilor, în Patriarhia Română. Tainei Sfântului Maslu, care este Taina vindecării neputinţelor noastre sufleteşti şi trupeşti, se adaugă o mulţime de rugăciuni şi gesturi liturgice prin care harul vindecător al lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, se manifestă, prin preoţi, în Biserică. Această realitate este reflectată chiar de rugăciunile pe care preotul le rosteşte asupra celor bolnavi: „Harul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cel dat sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: pe bolnavi mâinile vă veţi pune şi bine le va fi, şi printr-înşii este dat şi nouă nevrednicilor slujitorilor Săi, acest har, prin mine smeritul şi nevrednicul preot, să te tămăduiască pe tine fiule de toată boala şi neputinţa sufletească şi trupească ce te-a cuprins...“.

Pe lângă rugăciunile pe care Biserica le săvârşeşte pentru alinarea suferinţelor celor bolnavi şi pentru vindecarea lor, preotul este dator să îndemne pe cel bolnav să-şi mărturisească păcatele şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos.

Asistenţa liturgică a celor bolnavi şi grija pastorală faţă de ei constituie pentru preot piatră de încercare şi reclamă din partea lui pricepere şi prudenţă pastorală, dar şi capacităţi sporite de a se adapta condiţiilor speciale în care se află cei suferinzi. De aceea, considerăm că este necesar şi folositor pentru păstorii de suflete ai zilelor noastre să facem câteva precizări de ordin practic şi pastoral.

Mai întâi, se cuvine să precizăm faptul că preotul trebuie să facă eforturi sporite pentru a-l încuraja pe cel aflat în suferinţă, ca şi pe cei din jurul lui, arătând că suferinţa nu este părăsire din partea lui Dumnezeu, ci un alt mod al prezenţei Lui în viaţa noastră. Aşa cum Hristos a înnobilat chipul robului atunci când a luat „chip de rob“ (Filipeni 2, 7), tot aşa a înnobilat suferinţa şi pe cel care şi-o asumă cu credin-ţă tare şi cu inimă smerită, atunci când a suferit pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Acest înţeles înnoit despre suferinţă este exprimat în grăirea duhovnicească prin expresia: „M-a cercetat Dumnezeu prin suferinţă“. Adică, aşa cum ne cercetează casele prin daru-rile minunate pe care ni le face, prin bucuriile pe care le avem, prin ploaie mănoasă şi belşug la bună-vreme, tot aşa, uneori, Cel care a suferit pentru noi ne cercetează prin suferinţă. Comportamentul preotului trebuie să inducă ideea vindecării iminente şi, mai ales, speranţa că acest lucru se va întâmpla.

Un alt aspect care trebuie

să-l preocupe pe preot este acela de a determina pe cel suferind să îndesească spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Mai mare şi mai grea decât suferinţa trupească este suferinţa sufletească. Aici trebuie să ţinem cont de faptul că situaţia specială a celui bolnav presupune un comportament adecvat din partea tuturor. Mai cu seamă în cazul suferinţelor îndelungate şi grele, bolnavului nu i se mai impune pravila postului şi a ostenelilor duhovniceşti prevăzute de rânduielile bisericeşti pentru situaţiile normale. Însăşi suferinţa este pravilă şi osteneală.

Cadrul în care preotul spovedeşte şi împărtăşeşte este, de asemeni, unul special. Casa credinciosului bolnav sau spitalul, în multe cazuri, nu oferă atmosfera duhovnicească necesară primirii Sfintelor Taine. Capelele din spitale au îmbunătăţit substanţial situaţia în ultima vreme în Biserica noastră. Însă, acolo unde nu este o capelă sau un spaţiu special amenajat, preotul trebuie să facă din locul în care oficiază Spovedania şi oferă Sfânta Împărtăşanie un loc al prezenţei lui Dumnezeu. O ordine minimală pe masa plină de medicamente şi de alte lucruri necesare asistenţei unui bolnav, pe care preotul o să aşeze cartea, crucea, epitrahilul, Sfânta Împărtăşanie, este absolut necesară. Aşezarea unei icoane, pe care preotul o poartă în geanta de serviciu în astfel de situaţii, un sfeşnic şi o lumânare aprinsă vor înduhovnici mult locul în care se află bolnavul şi se administrează Sfintele Taine. Îmbunătăţirea ritmului spovedaniei şi împărtăşirii trebuie să evite două extreme: inducerea ideii că sfârşitul celui bolnav este foarte aproape, ceea ce va aduce tulburare şi bolnavului şi familiei lui, şi căderea în rutină.

Pregătirea cadrului pentru spovedit şi împărtăşit impune în mod obligatoriu asigurarea confidenţialităţii mărturisirii păcatelor. Pe patul de suferinţă, de multe ori, sunt mărturisite păcate care au fost tăinuite vreme îndelungată numai dacă preotul a creat cadrul şi condiţiile optime pentru aceasta.

Necesitatea înmulţirii spovedaniei şi împărtăşirii nu atrage după sine obligativitatea dezlegării păcatelor şi oferirii Sfintei Împărtăşanii, dacă nu există pocăinţă sinceră şi profundă din partea celui aflat în suferinţă. Hristos a oferit raiul doar tâlharului care s-a pocăit de păcatele sale, nu şi celuilalt.

Spovedania şi împărtăşirea bolnavilor, spre deosebire de Spovedania şi împărtăşirea celorlalţi credincioşi, se face după o rânduială specială numită Rânduiala împărtăşirii grabnice a celui bolnav. În componenţa acestei slujbe intră formule de binecuvântare, rugăciunile începătoare, rostirea Crezului, două tropare, unul dintre ele fiind „Cinei Tale Celei de Taină…“, Doamne miluieşte (de 40 de ori), trei rugăciuni care au conţinut penitenţial, mărturisirea păcatelor, dacă aceasta nu s-a făcut mai înainte, o rugăciune de iertare, cele trei rugăciuni care preced împărtăşirea („Cred, Doamne, şi mărturisesc…“, „Cinei Tale Celei de Taină…“, „Nu spre judecată sau spre osândă…“), după care credinciosul este împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului. Urmează rugăciunile de mulţumire după primirea Sfintei Împărtăşanii şi formula de încheiere a slujbei.

Un element important care apare în structura acestei slujbe este rostirea Crezului. De ce este necesară prezenţa Simbolului credinţei în această slujbă? Dacă urmărim conţinutul rugăciunilor din cadrul sfintei slujbe vom constata că ele sunt străbătute de două idei de bază: ideea de pocăinţă şi mărturisirea credinţei. Prin pocăinţă suntem integraţi, iară şi iară, în comuniunea deplină cu Hristos în şi prin Biserică: „Împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu Sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru…“, citim într-o rugăciune din cadrul Tainei Spovedaniei. Deci, pocăinţa este calea de întoarcere către Biserică şi către sfinţenie („Ceata sfinţilor a aflat izvorul vieţii şi uşa raiului; să aflu şi eu calea prin pocăinţă…“). Însă dovada concretă că am fost reintegraţi în Biserică, prin pocăinţă, este mărturisirea dreptei credinţe exprimată în esenţă în Crez. Prin pocăinţă, urmată de rostirea Crezului şi de primirea Sfintei Împărtăşanii, cel aflat în suferinţă, chiar şi atunci când este singur, pe patul de spital sau la casa sa, este integrat în comuniunea de credinţă şi de viaţă a celor care mărturisesc aceeaşi credinţă dreaptă şi se împărtăşesc din acelaşi potir.

Abordarea cu responsabilitate a acestui segment important, dar şi delicat, din lucrarea liturgică şi pastorală a Bisericii, va aduce preoţilor conştiinţa că şi-au împlinit misiunea, iar celor aflaţi în suferinţă mângâierea necesară şi convingerea că nu sunt abandonaţi şi singuri în suferinţa lor. (Responsabil de rubrică: diac. Ciprian Bâra)