Care este rolul duhovnicului în pastoraţia părinţilor şi a copiilor?

Părinţii - mama şi tata - şi copiii lor, adică familia creştină: iată grija cea mare pe care preotul şi-o asumă, dintotdeauna, din toate punctele de vedere: pastoral, misionar, social, educaţional, liturgic şi, în special, duhovnicesc. Am optat pentru această „scară” suitoare de lucrări prin care preotul poartă grijă de familiile din enorie, întrucât, prin duhovnicie, preotul devine o prezenţă atât de firească şi necesară lângă mama, tata şi copiii lor. Ca duhovnic, preotul este o prezenţă discretă, dar puternică în conştiinţele duhovniceşti ale membrilor familiei creştine, care trebuie să fie o „mică biserică”, aşa cum cere Sfântul Ioan Gură de Aur.

Cum reuşeşte duhovnicul să păstorească această realitate vie, familia creştină, astăzi, într-o lume plină de provocări? Scopul materialului de faţă este de a oferi câteva răspunsuri, nu din cărţi, ci desprinse din practica pastorală.

Pentru a putea rămâne aproape de enoriaşii săi, preotul va căuta să permanentizeze şi să aprofundeze prezenţa sa duhovnicească în viaţa părinţilor şi a copiilor. Nu aşteaptă ca ei să vină la biserică, ci îi va cerceta el, mai ales acolo unde ştie că sunt neajunsuri materiale şi lipsă de comunicare, care cauzează o acută criză intrafamilială, manifestată prin neînţelegeri, certuri, violenţă. În acest context pot apărea două situaţii: când starea duhovnicească decăzută a părinţilor afectează grav siguranţa fizică şi buna evoluţie spirituală a copiilor sau când derapajele copiilor dezechilibrează stabilitatea şi motivaţiile părinţilor de a-i susţine, creşte şi educa.

În legătură cu prima situaţie, arăt că în unele familii, de multe ori, sub presiunea unor patimi, părinţii îşi uită vocaţia maternă şi paternă iubitoare. Se scufundă în necredinţă sau, la antipod, impun credinţa în forme extreme, bigote. Decretează o serie întreagă de interdicţii (unele absurde!) sau practică un laxism moral atotpermisiv, ai cărui sclavi devin ei înşişi prin adicţiile cărora adeseori le cad pradă (alcoolism, droguri, desfrânare). Uneori, ca o altfel de „cădere de-a dreapta”, părinţii cer copiilor performanţe înalte, le impun un tip de educaţie spartană sau le solicită implicarea în munci înrobitoare, pentru că ei „muncesc cel mai mult pentru casa asta!”. Toate contravin legii omeniei, spiritului creştin şi accentului de libertate pe care copiii le observă în exemplele de familii „normale” din jurul lor. Astfel apare o nouă categorie, care trebuie păstorită atent şi recuperatoriu: „copiii-victime”! Cum poate interveni preotul în aceste situaţii? Mai întâi el trebuie să cunoască bine contextul, să înţeleagă imaturitatea duhovnicească şi starea de inadaptare socială şi familială a părinţilor care generează problema, să vadă frustrările şi egoismele care stau la rădăcina situaţiei şi să intuiască posibilele urmări mai grave ce s-ar putea petrece, în lipsa unor soluţii pastoral-misionare imediate şi eficiente. Într-o primă etapă, preotul trebuie să intervină indirect, făcându-şi aliaţi din rude, vecini şi prieteni şi, mai ales, din copiii acelei familii, de la care va afla multe detalii. În cazuri extreme, va apela la instituţii ale statului, care vor interveni autorizat. O strategie comună poate avea sorţi de izbândă, chiar şi pentru o recuperare parţială.

Bazându-se pe ajutorul lui Dumnezeu, pe autoritatea sa morală în parohie şi pe iscusinţa lui pastorală, preotul se va implica şi direct în cazul respectiv. Vor conta mult prezenţa sa acolo, în miezul problemei, şi modul pastoral de abordare a situaţiei, oricât de gravă ar fi aceasta. Multa sfătuire a persoanelor-problemă, apropierea lor de inima preotului, chemarea la trezirea conştiinţei şi pledoaria pentru reînfrumuseţarea vieţii folosind exemple concrete de familii armonioase din comunitate, iată câteva posibile metode la care preotul poate apela.

A doua situaţie schiţată mai sus, mai des întâlnită, este atunci când părinţii primesc marile încercări ale vieţii prin propriii lor copii. Deşi familiile le oferă toate condiţiile de viaţă, învăţătură şi relaţionare socială, la un moment dat - aparent inexplicabil - unii dintre copii sau tineri se schimbă radical. Devin contestatari ai autorităţii părinţilor, neglijează regulamentele şcolare, universitare, publice şi nu mai respectă nici o regulă de viaţă. Ba încalcă totul cu bună ştiinţă şi cu o satisfacţie manifestă! Preotul îşi dă seama că respectivul tânăr, vulnerabil, va fi curtat de alte rele: ţigara, alcoolul, narcoticele, erotismul. Aşa începe drumul de la o experienţă banală la trauma psihosomatică care poate fi fatală, mai ales dacă tânărul a fost confiscat de un anturaj declasant şi imoral! Dacă părinţii sunt din familie „bună” ori creştini practicanţi, această situaţie îi va pune la grea încercare; dacă părinţii sunt într-o stare avansată de descompunere morală, nu vor înţelege drama copiilor, care sunt de fapt victimele erorilor lor de viaţă… De ce mulţi copii şi tineri optează pentru astfel de experienţe „augustiniene”? Răspunsurile sunt multiple: teribilismul vârstei, dorinţa de a epata, lipsa iubirii din familie, alte frustrări acumulate (moartea unui părinte, îndrăgostiri neîmpărtăşite ş.a.).

Situaţia pastorală cu care se confruntă acum preotul este şi mai grea: „copilul/tânărul-victimă” generează „părintele-victimă”, care suferă! Pentru salvarea respectivului copil, preotul se va alia cu părinţii, prietenii şi colegii celui care trebuie recuperat. Fără grabă, fără a mustra, fără a se arăta supărat de ceva (nici chiar de vreun refuz al dialogului, repetat şi violent) preotul va găsi cadrul bun şi cele mai potrivite cuvinte pentru a-l sfătui pe tânărul „risipitor”. Îl va cerceta cu multă iubire părintească, compătimitoare şi înţelegătoare. „Setul de argumente”, „tematizat”, trebuie bine pregătit, nuanţat, dozat şi utilizat. Pentru a fi eficient în sfătuirea sa, preotul trebuie să se informeze bine asupra tuturor tipurilor de adicţii de care poate fi cuprins tânărul: să fie şi psiholog, şi terapeut, şi consultant.

Argumentele de mai sus sunt mai mult de natură psiho-pastorală şi, în vederea susţinerii familiei creştine, vizează etapa recuperării primare a părinţilor şi copiilor. Biserica are, însă, metodele şi căile sale, prin care cel căzut (bătrân, matur, tânăr sau copil) este chemat la lumina lui Hristos şi salvat în fiinţa lui. În primul rând preotul, ca părinte duhovnicesc, îi va pomeni stăruitor, la rugăciune, pe părinţii şi copiii încercaţi de ispite. La Acatist, la Taina Sfântului Maslu şi în special la Proscomidie şi la ectenia întreită din cadrul Sfintei Liturghii, preotul trebuie să se roage stăruitor pentru părinţi şi copii. Împreună-rugători va lua cu sine pe toţi creştinii fervenţi din parohie, punând astfel în valoare puterea rugăciunii comunitare.

 Dar maxima apropiere duhovnicească dintre păstor şi păstorit se produce la Taina Spovedaniei, spre care preotul va chema cu tact pe cel ce are trebuinţă de „sănătate” spirituală. Acolo, sub epitrahil, deodată cu şoapta împreunei-sfătuiri, ca daruri de la Domnul Hristos se revarsă peste duhovnic inspiraţia unor cuvinte-„medicament”, iar în penitent cresc certitudinea vindecării sufleteşti şi bucuria iertării primite. Nicăieri şi niciodată, tata, mama şi copilul încercaţi de necazurile vieţii nu pot simţi mai evident, mai viu iubirea cea iertătoare a lui Dumnezeu, oferită, prin dezlegare, de către duhovnic! După o astfel de reuşită pastorală, preotul cheamă familia respectivă şi întreaga comunitate la rugăciune de mulţumire pentru că Dumnezeu i-a ajutat pe toţi.

Ştim însă că de la identificarea ispitei şi până la bucuria eliberării de necaz este o cale atât de lungă! Este chiar calea regăsirii de sine a celui care „pierdut era şi s-a aflat, mort era şi a înviat”. Este poteca spre Hristos, pe care călăuza - preotul duhovnic - îşi conduce, cu trudă, dar cu înţelepciune şi har, turma cuvântătoare: părinţii şi copiii lor.

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)