Care este rolul panegiricului în explicarea învățăturilor de credință despre cei adormiți în Domnul?

Întâi de toate, trebuie spus că Părinții înțeleg greutatea acceptării morții, care este „aspră”, motiv pentru care „firea fuge” de ea (Fericitul Augustin, La nașterea Sfinților Apos­toli Petru și Pavel 1, PSB 13 SN, p. 533). Totuși, ne învață că nu tre­buie să ne temem de moarte în sine, ci de moartea în păcate, de sfâr­șitul care ne depărtează de Dum­nezeu. Moartea este înfricoșă­toare pentru cei păcătoși, nu pentru cuvioșii Lui, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (La Sf. Mare Muceniță Drosida 5, PSB 14 SN, p. 537). Întristarea trebuie să fie, din acest punct de vedere, expresia deplângerii păcatelor, nu a neîncrederii în Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare îngăduie să ne solidarizăm cu cel care plânge moartea celui drag, dar recomandă ca, „după ce durerea s-a micșorat și s-a potolit, să-l mângâiem cu grijă și cu blândețe” (La Muceniţa Iulita 9, PSB 1 SN, p. 111).

Preocuparea excesivă pentru cele necesare îngropării trupului a fost o tendință pe care Părinții au remarcat-o și pe care au încercat să o tempereze prin sublinierea impor­tan­ței pregătirii duhovnicești, a rugăciunii și a tuturor celor necesare pentru sufletul celui răposat. „Mormântul lui este amintirea voastră”, spunea Fericitul Augustin (La înmormântarea unui episcop [396] 2, PSB 13 SN, p. 566). Nu trebuie deci să ne intereseze atât cele exterioare: locul îngropării, sicriul sau mormântul, podoabele, alaiul sau diferitele obiceiuri funerare, ci cele lăuntrice: podoabele suflet­ești cu care mergem dincolo. Pentru cel credincios, „înmormântarea frumoasă este îndrăzneala lui înaintea lui Dumnezeu. Convoi de înmormântare sunt îngerii și mii și mii de oameni care-i laudă viața” (Sf. Ioan Gură de Aur, La Sf. Mare Muceniță Drosida, 5, PSB 14 SN, p. 539). Omul ancorat în Dumnezeu, care are conștiința vremelniciei acestei vieți, își găsește mângâiere în nădejdea dobândirii vieții veșnice (Sf. Vasile cel Mare, La Sf. Mucenic Gordie 8, PSB 1 SN, pp. 280-281). Această viață nu este doar una veșnică, ci veșnic fericită, lipsită de orice necaz, trudă, durere sau frică: „Acolo există siguranță deplină și totală. Viața sub [stăpânirea lui Dumnezeu], viața cu Dumnezeu, viața din Dumnezeu, viața - Însuși Dumnezeu” (Fericitul Augustin, La nașterea Sf. Apostoli Petru și Pavel [297], 8, p. 540).

În general, panegiricele închinate sfinților laudă virtuțile acestora și ni-i propun ca modele de urmat pentru a ne asemăna lor.

Din cele mai multe panegirice transpare credința puternică în legătura vie care există între noi și sfinți, cu care nădăjduim să ne întâlnim în veșnicie: „Cei care au trăit bine, luând-o înaintea noastră, ne îndeamnă prin exemplul vieții lor ca, fie că trăim aici mult timp, fie că plecăm de aici repede, să trăim în așa fel încât să ajungem la ei” (Fericitul Augustin, La înmormântarea unui episcop [396] 1, PSB 13 SN, p. 564). Cinstirea unui sfânt devine mijloc de comuniune între cei vii și cei morți, căci acesta „strânge în jurul lui mari mulțimi de oameni; s-a prefăcut în țărână în mormânt, dar cheamă la ospăț” (Sf. Vasile cel Mare, La mucenicul Varlaam 2, PSB 1 SN, p. 267).

Moartea sfinților nu este un sfârșit, ci un început: un început de viață duhovnicească, ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur. În sfinți se află, spune el, o putere „mai mare chiar decât sufletul, harul Sfântului Duh, dând tuturor dovezi despre înviere, prin minunile pe care le face” (La Sf. Sfințit Mucenic Vavila 1, PSB 14 SN, p. 320). Dovada cea mai evidentă a sfințeniei sunt trupurile lor neputrezite: sfintele moaște, care aduc mare binecuvântare și folos duhovnicesc, ocrotind pe cei care le cinstesc. Așa, de exemplu, moaștele Sfântului Ștefan devin un adevărat „altar pentru Dumnezeu” (Fericitul Augustin, Despre martiriul Sfântu­lui Ștefan [318] 1, PSB 13 SN, p. 544), iar cele ale Sfintei Iulita „sfin­țesc și locul, și pe cei care se apropie” de ele, hrănind „pe locuitorii ora­șu­lui cu apă, ca și cum i-ar hrăni cu lapte” (Sf. Vasile cel Mare, La Mu­ceniţa Iulita 2, PSB 1 SN, p. 99). De aceea, credincioșii se adună, de pretutindeni, în pelerinaje la moaș­tele sfin­ților, întrucât acestea sunt adevărată hrană du­hovnicească. Noi mergem la moaș­tele lor „nu pentru că respirăm un aer curat, ci pentru că ne uităm la faptele mari ale acestor viteji. Nu sărim lângă râuri de ape, ci lângă râuri de haruri; nu căutăm în jos ca să paștem iarba cu dinții, ci ca să culegem virtuțile mucenicilor; nu vedem pământ smălțat cu flori, ci trupuri care mustesc de haruri duhovni­cești” (Sf. Ioan Gură de Aur, La Sf. Mare Muceniță Drosida 1, PSB 14 SN, p. 527).

Sfintele moaște sunt, prin puterea harului prezent în ele, făcătoare de minuni. Așa cum, în Vechiul Testament, osemintele profetului Elisei au săvârșit minuni, înviind pe mortul care a fost atins de ele, tot așa - sau cu atât mai mult - moaștele sfin­ților pot săvârși minuni, dacă oamenii se ating de ele cu credință, întrucât, după întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, „harul este mai îmbelșu­gat”, iar „lucrarea Duhului este mai multă” (Sf. Ioan Gură de Aur, La Sf. Sfințit Mucenic Ignatie 5, PSB 14 SN, p. 414). Atât de mare este puterea harului care lucrează prin trupurile sfinților încât diavolii se tem și fug de ele și de mormintele lor „ca de foc și de osândă cumplită și propovăduiesc cu voce tare puterea cea dinăuntru care-i biciuiește” (Sf. Ioan Gură de Aur, La Sf. Mare Muceniță Drosida 2, PSB 14 SN, p. 531).

Panegiricele Sfinților Părinți, prin bogăția învățăturilor de cre­dință, prin frumusețea evocării isto­riei mântuirii noastre, precum și a vieții celor care și-au trăit credința în modul cel mai autentic, prin mesajul profund duhovnicesc și optimist pe care îl transmit, reprezintă adevărate izvoare de credință, de cugetare și de trăire pentru orice creștin.

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)