Despre pomelnic s-a scris extrem de puţin, deşi acesta este, în Biserică, un element de cult de maximă importanţă. Din acest motiv, în cele ce urmează vom face câteva sublinieri istorico-liturgice şi practice privind această temă.
Temeiuri din lumea veche
Mai întâi trebuie observat că pomelnicul creştin are baze istorice mai vechi. În Vechiul Testament, evreii aveau grija întocmirii riguroase a arborelui genealogic. Când într-o familie se năştea un copil băiat, după ce i se dădea nume, era înscris în lista familiei, de la Templu, ca fiind cea mai nouă spiţă din neamul său. Primele liste de neamuri evreieşti cunoscute sunt consemnate în Sfânta Scriptură în Cartea I Cronici (1, 34; 2, 1-15; 3, 5 şi 10-19). Urmând acestei tradiţii vechi, Sfântul Evanghelist Matei a scris „cartea neamului lui Iisus” (1, 1-17), iar Sfântul Evanghelist Luca îi urmează pilda (3, 23-38), consemnând „spiţa neamului Lui”.
La Templul din Ierusalim şi în sinagogi, cu prilejul anumitor sărbători se citeau, la momente precise din cadrul cultului mozaic, aceste liste lungi de nume. Era un ritual care lega simbolic generaţiile şi amintea de datoria „neuitării” celor de demult, un exerciţiu anamnetic, care nu avea însă nici o consecinţă în plan soteriologic.
Pomelnicul în Biserica primară
Creştinismul a preluat şi dezvoltat tradiţia pomenirii numelor credincioşilor. Mai întâi, Biserica a cultivat înscrierea celor dragi şi pomenirea lor, continuă, (de) pe „tablele de carne ale inimii” (II Corinteni 3, 3). Această stare de rugăciune neîncetată (I Tesaloniceni 5, 17) a unora pentru alţii (Iacov 5, 16) caracterizează atmosfera de înaltă trăire duhovnicească din primele comunităţi creştine.
Din raţiuni practice însă, Biserica a preluat tradiţia romană a „dipticelor consulare”, acele tăbliţe de fildeş, sidef, argint sau aur care aveau inscripţionate chipul împăratului sau al unui consul şi data preluării funcţiei, care se ofereau respectivului demnitar, de către prieteni, în ziua învestirii. Acest tip de diptice s-a utilizat limitat în Biserică doar pentru pomenirea membrilor familiei imperiale sau a unor familii aristocrate. Pentru uzul liturgic general, vechile diptice consulare au fost modificate. În comunităţile creştine ele se confecţionau din papirus sau pergament şi pe ele se înscriau numele tuturor membrilor comunităţii. Aveau coperte de lemn sau chiar metal. Aceste liste au devenit primele cărţi memoriale („libri memorialis”) ale Bisericii, în care erau înscrişi viii („dipthyca vivorum”) şi morţii („dipthyca mortuorum”). Despre toţi aceştia Biserica a păstrat credinţa fermă că numele lor sunt înscrise în „Cartea Vieţii” încă „de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 17, 8), dar nu în sens predestinativ, ci cu referire la atotştiinţa divină, care cunoaşte încă din veşnicie viaţa omului.
În liste speciale erau înscrişi martirii şi această formă de recunoştinţă şi evlavie faţă de jertfa lor pentru Hristos stă la baza întocmirii martirologiilor, documente de maximă importanţă prin care se reconstituie momente semnificative din istoria creştinismului. Tot în liste speciale erau înscrişi şi episcopii răposaţi ai Bisericii. Astfel s-au pus bazele dipticelui liturgic-canonic al Bisericii, care pe de o parte subliniază continuitatea apostolică, iar pe de altă parte precizează, descrescător, ordinea ierarhică a tronurilor episcopale, rânduială respectată până astăzi.
La început, dipticele erau citite solemn, cu voce tare, la toate Liturghiile. „Testamentum Domini” precizează că, în secolele II-III, diaconul citea pomelnicele cu voce tare, în auzul tuturor, din amvon, în timp ce preotul rostea în faţa Altarului rugăciunile Sfintei Liturghii. După secolul al III-lea, datorită mulţimii lor, numele din diptice au început a se pomeni în taină, la momente bine precizate din sfintele slujbe. Dipticele sunt, deci, primele forme de pomelnic, în Biserică.
Fundamentul teologic al pomelnicului
Pomenirea se bazează pe cultul „numelui celui dulce” al lui Iisus Hristos, Care Se dăruieşte nouă, spre a noastră mântuire. „Iisus” provine din ebraicul „Iehoşuah”, care s-ar traduce cu „Iehova este mântuire” sau, mai simplu, cu „Mântuitorul”. După ce aramaica a înlocuit vechea ebraică, „Iehoşuah” se comprimă în „Ieshuah” şi este receptat în greacă în forma „Iisus”. „Mashiah” - „Mesia” înseamnă „unsul Domnului”. Mântuitorul, ca Împărat, Profet şi Mare Arhiereu, este uns şi însuşi numele Său, „mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9), poartă acest mesaj: „mir revărsat este Numele Tău” (Cântarea Cântărilor 1, 1). Numele Domnului Iisus Hristos are directă legătură cu Persoana Sa. Rostit, Numele Lui Îi reflectă întru totul şi Îi actualizează Persoana. Rostit, Numele este chemare, invocare; este o formă de adorare a Domnului. Pe această realitate isihaştii şi-au întemeiat tehnica de rugăciune prin repetare, pe respiraţie, a numelui lui Iisus Hristos. Deasa şi evlavioasa repetare uneşte inima cu mintea rugătorului (coboară mintea în inima lui) şi imprimă Preasfântul Nume al Domnului în inima rugătorului, în mintea şi în întreaga lui existenţă.
Nu cu mai puţină dragoste, în rugăciune intensă, la Sfânta Liturghie preotul pomeneşte numele credincioşilor prezenţi în sfântul lăcaş şi nu numai. Această cuprindere, prin pomenire, arată puterea comuniunii în şi prin rugăciune, a creştinilor întreolaltă, uniţi cu sfinţii din Biserica Triumfătoare. Din acest motiv este atât de important ca, la Botez, să li se pună copiilor nume creştine. Numele realizează legătura duhovnicească între sfântul respectiv şi creştinul purtător al acelui nume şi reflectă virtuţile sfântului, care trebuie să se regăsească în viaţa creştinului. (Va urma)
Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra
.jpg)
