Care este rostul şi importanţa Spovedaniei pentru candidaţii la preoţie?

Pocăinţa, Mărturisirea sau Spovedania este Taina regenerării noastre sufleteşti. Ea este necesară fiecărui credincios pentru ridicarea din noroiul păcatelor. Împreună cu Taina Sfintei Împărtăşanii, aceste două Taine contribuie la „învierea sufletului din moartea spirituală“, aşa cum sublinia Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cuvântarea de deschidere a lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare semestriale de primăvară cu preoţii şi diaconii din Bucureşti şi Ilfov (vezi „Ziarul Lumina“, nr. 117 (2818), anul X, din 27 mai 2014, p. 5).

Dacă Spovedania este necesară şi putem spune chiar obligatorie pentru orice bun creştin, ea este tot atât de necesară şi pentru slujitorii Bisericii, preoţi şi diaconi, şi cu atât mai mult pentru candidaţii la preoţie. Ideea că slujitorii Bisericii sunt scutiţi de Spovedanie şi că citirea canonului de rugăciune dinainte de împărtăşire ori a rugăciunilor din cuprinsul Sfintei Liturghii este suficientă pentru iertarea păcatelor lor este greşită. Căci Povăţuirile din Liturghier ne arată că şi preotul trebuie să se spovedească şi să nu slujească dacă a săvârşit păcate şi dacă nu se spovedeşte sau, dacă nu a avut timp, să o facă după aceea. Aşa încât fiecare preot trebuie să aibă un duhovnic, pe care să-l cerceteze când este nevoie (vezi pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, „Este necesară şi folositoare Spovedania pentru clerici?“, în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Editura Trinitas, Bucureşti, ediţia a II-a, 2014, pp. 476-482).

Cât priveşte pe candidaţii la preoţie, adică pe viitorii clerici, rânduielile canonice şi liturgice stabilesc că orice candidat la preoţie trebuie să se spovedească. Cauza principală pentru care candidaţii la preoţie trebuie să se spovedească este aceea că misiunea preoţească se deosebeşte de toate îndeletnicirile din lume. Viaţa preotului, a clericului în general, este o viaţă de sfinţenie. El are de îndeplinit cele trei lucrări specifice activităţii lui: lucrarea învăţătorească, sfinţitoare şi de conducere. Pentru a predica Evanghelia şi învăţătura lui Hristos, care are în centrul ei Persoana şi gândirea Mântuitorului, Cel ce a fost sfinţenia prin excelenţă, este nevoie ca şi slujitorul Lui, care se pregăteşte să înveţe în numele Său, să aibă o viaţă curată şi fără de păcat. A săvârşi Sfintele Taine şi ierurgii, şi în special Sfânta Liturghie, centrul cultului creştin, înseamnă, de asemenea, ca preotul să exceleze prin curăţenia şi sfinţenia vieţii. La fel, pentru a conduce, călăuzi şi îndruma pe credincioşi pe calea virtuţilor şi a adevăratei trăiri creştine, se cere preotului să fie cel dintâi model de vieţuire creştină şi de virtute.

Fiind în faţa acestei chemări deosebite, care se face candidatului la preoţie, problema nevinovăţiei sau a curăţiei lui trupeşti şi sufleteşti devine esenţială. De aceea, una dintre obligaţiile elementare este spovedirea candidatului la preoţie. Aceasta este necesară mai ales în zilele noastre, când Spovedania nu mai este o practică uzuală în viaţa celor care se pregătesc să intre în cler. Disciplina penitenţială dinainte de anul 1989 era foarte mult respectată, în sensul că toţi elevii din seminarii şi studenţii din facultăţile de teologie se spovedeau şi se împărtăşeau în prima săptămână a celor două posturi mari: al Paştilor şi al Crăciunului.

Spovedirea şi împărtăşirea studenţilor teologi şi a elevilor seminarişti, la aceste soroace, însoţiţi de profesorii lor, erau adevărate zile de sărbătoare şi bucurie, de comuniune sufletească. Prin aceste acte sfinte ne îndeplineam o datorie faţă de suflet, pe care nu trebuie să o uităm toată viaţa, dar, în acelaşi timp, ele erau şi foarte importante pentru a ne crea deprinderi folositoare şi a ne deschide căi de înduhovnicire. Dacă un elev, şi mai ales un student nu se spovedeşte şi nu se împărtăşeşte măcar de două ori pe an, nu va înţelege niciodată importanţa Sfintelor Taine ale Pocăinţei şi Euharistiei în viaţa credincioşilor. Deprinderea de a ne spovedi se învaţă greu la vârste mature, căci se trece cu greu pragul jenei de a spune altcuiva greşelile tale şi a recunoaşte că eşti un păcătos. De aceea, deprinderea Spovedaniei trebuie învăţată de copil, chiar mai mic de şapte ani. Dacă studentul în teologie, viitorul candidat la preoţie, nu are nici măcar studii seminariale, unde se deprinde această practică, mă îndoiesc că va da importanţa cuvenită Spovedaniei şi Împărtăşaniei. Dar, desigur, să nu generalizăm, căci mai sunt şi excepţii.

Spovedirea şi împărtăşirea în timpul anilor de studii mai are şi avantajul că nu lăsăm să se adune păcate multe pe care după aceea le-am mărturisi mai greu şi aproape deloc. Trăirea în păcate şi repetarea lor reprezintă o mare capcană pentru fiecare ins, şi anume obişnuinţa cu păcatul, care devine a doua natură. Ni se pare că toate relele, pe care le facem şi le repetăm, sunt lucruri normale. Nu ne mai ruşinăm de ele. Şi minciuna, şi furtul, şi desfrânarea, şi înşelătoria, şi nedreptatea etc. ni se par lucruri normale. Rămânem sideraţi când vedem cu câtă naturaleţe se minte prin mijloacele de informare în masă: televizorul, radioul, presa. Ajungem să spunem, cum spun mulţi credincioşi la spovedanie, că „nu avem păcate“. Dacă afirmaţia că nu există diavol este cea mai mare biruinţă a lui, căci nu-l mai socotim autorul răului, şi putem face orice, la fel, cea mai mare greşeală este să spunem că nu avem păcate, căci nu mai putem distinge între bine şi rău. În această privinţă, ne aduc la realitate cuvintele Sfintei Scripturi care spun: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi“ (I Ioan 1, 8).

Spovedirea şi împărtăşirea candidaţilor la preoţie mai sunt necesare şi pentru alt motiv. Cel care se hirotoneşte încheie o perioadă de viaţă şi începe alta. Trece din starea de laic la cea de cleric, care presupune şi cere alt comportament şi altă atitudine. Dintr-un om lumesc devine slujitor al Bisericii, membru al clerului. Această nouă stare nu schimbă omul de până atunci, dar el trebuie să aibă o nouă comportare. Nu-i mai este îngăduit preotului ceea ce este îngăduit laicului. De aceea, el trebuie să se rupă de trecut şi să-l uite, şi dacă a fost şi păcătos, să-l şteargă prin lacrimile pocăinţei. Trecerea de la starea de laic la cea de sacerdot nu este o trecere obişnuită, banală, ci este una serioasă şi de conştiinţă. Tocmai de aceea, între obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinească noul candidat la preoţie, spovedirea lui ocupă un loc prioritar.

Spovedirea candidatului la preoţie o face ecleziarhul catedralei eparhiale sau un duhovnic cu experienţă, numit de chiriarhul locului. Spovedirea se face înainte de hirotonie şi se consemnează într-un proces-verbal care face parte din dosarul pentru hirotonie. Este o spovedanie completă şi amănunţită, care se referă la toată viaţa candidatului de până atunci. Se urmăreşte mai ales să nu existe impedimente canonice care l-ar opri pe candidat să primească Taina Hirotoniei. Concluziile Spovedaniei sunt prezentate chiriarhului locului pentru decizie.

Spovedirea candidatului la preoţie, ca orice mărturisire, trebuie privită cu multă seriozitate şi maturitate, pentru că ea ne prezintă imaginea obiectivă a ceea ce înseamnă viitorul slujitor al Bisericii. Ea trebuie făcută cu toată responsabilitatea şi cu toată sinceritatea pentru a-l feri pe candidat de păcatul sacrilegiului, totdeauna pedepsit de Dumnezeu. Să nu ne fie ruşine a ne recunoaşte păcatele noastre, oricare ar fi ele, căci învăţătura Bisericii noastre ne arată că orice păcat, mărturisit cu căinţă şi zdrobire de inimă, se iartă, în afară de păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă „nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie“ (Matei 12, 32). Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt: ateismul sau necredinţa, apostazia sau lepădarea de credinţă, sinuciderea şi incinerarea.

Cât priveşte impedimentele canonice la hirotonie, acestea sunt de competenţa chiriarhului locului, care poate acorda dispensă de la caz la caz. Întotdeauna se urmăreşte binele Bisericii, nu vânarea de greşeli şi piedici. Didim cel Orb

sau Sfântul Maxim Mărturisitorul, chiar dacă nu au fost clerici, nu au fost mai prejos decât ceilalţi Părinţi ai Bisericii, cu toate defectele lor fizice, şi nu au compromis-o. La fel, părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, care deşi era orb, a avut o slujire sacerdotală exemplară. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)