Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Care este specificul cântărilor din slujba Înmormântării?

Care este specificul cântărilor din slujba Înmormântării?

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Pr. Lect. Dr. Zaharia Matei - 06 Apr, 2021
Slujba Înmormântării este una dintre cele mai emo­ționante rânduieli liturgice ale Bisericii Ortodoxe. Alcă­tuită din cântări, rugăciuni și texte scripturistice, aceasta poate fi ase­mă­nată unei lecții poetice de an­tropologie creștină, care pleacă de la zidirea omului de către Dumnezeu și ajunge până la odihna sa veșnică în lumina cea pururea fiitoare a Ziditorului.
 
Această rânduială liturgică ce se săvârșește la momentul mutării omului de la viața vremelnică la cea veșnică sintetizează învăță­tu­ra creștină ortodoxă despre obârșia para­di­siacă a omului și reîntoar­cerea sa, prin Hristos Dum­nezeu Omul, în Raiul desfă­tă­rii, acolo unde se află cortul ce­resc al sfin­ți­lor, adică al celor care L-au urmat pe Hristos în viața pământească și au primit moște­nirea veșnică, prin mutarea lor la viața cea neîm­bă­trânitoare.
 
Predominanța cântărilor este o trăsătură de bază a acestei slujbe. În afara celor doi psalmi, 90 și 118, și a rugăciunilor de dezlegare și de iertare, toată slujba este cân­tată. Cân­tă­rile sunt, pe de o parte, rugăciuni fierbinți adresate lui Dumnezeu pentru iertarea și mântuirea celui adormit, cuvinte de mângâiere, nădejde și îmbăr­bă­tare a celor rămași în viață, iar pe de altă parte, imnuri de măr­tu­risire a dreptei credințe.
 
Prin caracterul său didactic, sluj­ba Înmor­mântării reprezintă o lecție de teologie ortodoxă pentru toți cei care participă la înmormântarea unui frate adormit întru Domnul. Integrată timp de secole în rânduiala Sfintei și Dumne­ze­ieștii Liturghii, cu timpul, această rânduială s-a separat, formularul liturgic pe care îl avem astăzi a fost alcătuit după modelul slujbei Utre­niei, deoarece cuprinde elementele de bază ale acestei rânduieli.
 
Slujba întreagă afirmă temelia credinței noastre, care este Învierea. Moartea nu mai are ulti­mul cuvânt, fiindcă Mântuitorul Iisus Hristos, prin moartea Sa, a omorât moartea, ca noi toți întru El să avem viață veșnică. Legătura omului cu Dumnezeu se menține chiar și după ce omul, prin păcat, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Astfel, într-una dintre cântări se spune astfel: Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor; miluiește zidirea Ta, Stă­pâne, și o curățește cu îndu­rarea Ta; și moștenirea cea dorită dăruiește-mi, făcându-mă pe mine iarăși cetățean al Raiului (Binecuvântarea a patra). De aici înțe­le­gem că păcatul originar nu a putut șterge din ființa omului chipul nemuritor al lui Dumnezeu. Alcătuit din smerenie și mărire, omul vine de la Dumnezeu și-I cere Lui ajutorul și mila pentru a se întoarce la El. Omul are vocație cerească. El se află dintru început într-o legătură ontologică cu Cel ce l-a creat. Dar revenirea în casa Pă­rin­telui ceresc se poate realiza doar prin recunoașterea vieții pă­cătoase și având căința fiului risi­pitor.
 
Ideea că omul poartă în sine ca pe o lumină nestinsă chipul nemuritor al lui Dumnezeu este ele­mentul definitoriu al vieții: Cel ce cu mâna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pământ, din care am fost luat, la cel după asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu-mă. Omul, alcătuit din trup și suflet, întors în pământ din pricina păcatului care a avut drept consecință moartea, păs­trea­ză calitatea sa de persoană che­mată la dialog cu Dumnezeu. Condiția asemănării cu Creatorul este astfel invocată. Omul a fost creat cu posibilitatea asemănării cu Dumnezeu, pe care a pierdut-o. Dar Mântuitorul Hristos, Noul Adam, a ridicat întru Sine omul la condiția asemănării cu Dumnezeu.
 
Cântările canonului alcătuit de Teofan în glasul al șaselea men­ționează printre mijlocitorii pentru cei adormiți pe Maica Domnului și pe Sfinții Mucenici. Maica Domnului ne este înfățișată în metafore de o duioșie și frumusețe deosebite, precum: cort sfânt, lăcaș preacurat, biserică întru totul fără prihană, chivot preasfânt, loc fecioresc de sfințenie, frumusețea lui Iacob, Maica Vieții care L-a născut pe Mântuitorul Care este Viața noastră și solitoarea și mij­locitoarea noastră înaintea Fiului ei. La rândul lor, Sfinții Mucenici sunt invocați ca unii care s-au nevoit pe pământ în timpul vieții lor pământești, au mărturisit cre­dința creștină și au murit pentru iubirea de Dumnezeu, biruind stri­căciunea, frica și orice obstacol pentru a trăi în comuniune veșnică cu Dumnezeu. Ei sunt numiți în textele liturgice buni biruitori mucenici. Ei sunt modelul nostru de viețuire și au fost cei dintâi sfinți ai Bisericii Creștine. Prin aceasta se subliniază caracterul ecleziologic al mântuirii. Pentru cel adormit întru Domnul se roagă întreaga Biserică, atât cea din ceruri, cât și cei rămași în viață pe pământ. Rugăciunea de mij­locire sau communio sanctorum a existat de la început în Biserică. Nu ne mântuim singuri, izolați de semeni, ci în Biserică se afirmă condiția comuniunii întru rugăciu­ne și iubire.
 
Astfel, cel adormit în dreapta credință a trecut la rândul său prin griji, necazuri și prin tot felul de încercări ale vieții, biruindu-le cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului și al tuturor sfinților, le-a depășit, iar acum își încredințează sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Viața cerească asociată cu Cortul Sfinților și cu Sânul lui Avraam este răsplata pentru strădaniile din viața pământească: veniți de luați daru­rile, pe care le-am pregătit vouă, și cununile cerești. Unele cântări Îl înfățișează pe Mântuitorul în ipos­taza de Judecător înaintea Căruia nu este părtinire. Așadar, Judecata lui Dumnezeu este în­fricoșătoare. De aceea, Maica Domnului și toți sfinții sunt chemați ca să mijlocească înaintea Judecă­torului mântuirea celui adormit. Tot din aceste cântări învățăm că fiecare persoană va fi judecată după faptele săvârșite în viața pământească.
 
Credința și faptele sunt hotărâ­toare pentru starea omului după plecarea din această viață. Prin urmare, aceste cântări au și un rost pedagogic, acela de a-i învăța pe cei rămași pe pământ că viața aceasta este vremelnică și că nu este necesar să se ali­pească de lucrurile materiale tre­cătoare. Viața pământească este cu adevărat floare și abur și rouă de dimineață; viața pământească a oamenilor se află în antiteză cu viața cerească și cu slava Împă­răției netrecătoare a lui Hristos Dumnezeu. Totodată, felul în care am trăit pe pământ este determinant pentru condiția noastră eternă. Faptul că Judecata lui Dum­nezeu este nepărtinitoare ne este arătat în penultima stihiră din slujba Înmormântării, prin următoarele cuvinte de mărturi­sire: Pentru că mă duc la Judecă­torul, unde nu este părtinire; că slu­ga și stăpânul împreună vor sta; împăratul și ostașul, bogatul și săracul în aceeași cinste vor fi; și fiecare, după faptele sale, sau se va preamări, sau se va rușina (Sla­vă... stihira, glasul al șaselea).
 
Așadar, condiția socială nu poate influența mântuirea noastră și fericirea veșnică; decisiv pentru acestea este felul cum am împlinit poruncile lui Dumnezeu și, în mod deosebit, porunca iubirii semenilor, exprimată prin faptele de milostenie trupești și sufletești, așa cum ne descoperă Mântuitorul în Sfânta Evanghelie (Matei 25, 31-46).
 
În concluzie, cântările slujbei Înmormântării constituie pentru fiecare dintre noi un îndemn la reflecție și la trezvie și, totodată, o lecție asupra înțelesurilor duhov­nicești ale vieții omenești.
 
(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)
 
Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   inmormantare