Care sunt perspectivele teologice ale instituirii căsătoriei între bărbat și femeie, în Vechiul Testament?

Dumnezeu Se revelează în Sfânta Scriptură ca Treime de Persoane, comuniune desăvârșită de iubire. În „Prefața” la Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae întreabă retoric: „Ce poate justifica existenţa mai mult decât iubirea? Iubirea nu satură pe nimeni, niciodată. Deci poate fi fără de sfârşit; şi de aceea poate fi şi fără de început”. Astfel argumentează el teologic că Sfânta Treime „este o iubire fără început”, împărtășită veșnic între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, şi „urmăreşte o extindere a iubirii” către ceea ce este chemat la comuniune cu El.

„Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!» Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 26-27). Textul citat constituie punctul culminant al actului creator, când Dumnezeu cheamă la existență ființa umană, ca sinteză și încununare a întregului cosmos. După ce Dumnezeu Tatăl creează toate prin Cuvântul și prin Duhul Sfânt proniator al vieții, creează omul „după chipul Său”, ființă rațională, liberă și responsabilă, capabilă de comuniune și relație. Precizarea imediată: „a făcut bărbat şi femeie”, nu descrie o simplă diferență biologică, ci revelează structura relațională a chipului dumnezeiesc imprimat în om, arătând că umanitatea există deplin numai în comuniune, în deschiderea către celălalt. În acest sens, relația originară voită de Dumnezeu nu este arbitrară sau interschimbabilă, ci poartă în sine o finalitate teologică: participarea persoanelor umane la dinamica iubirii creatoare și dătătoare de viață, care susține și împlinește întreaga ordine a lumii. Astfel, textul biblic prezintă începutul istoriei umane sub semnul chemării la iubire, rodnicie și împreună-lucrare cu Dumnezeu, într-o lume „bună foarte”, binecuvântată și rânduită pentru viața desăvârșită.

În orizontul revelației veterotestamentare, căsătoria nu este prezentată ca rezultatul unui acord revocabil între indivizi autonomi, nici ca o construcție modelată de circumstanțe culturale schimbătoare, ci ca instituție divină, întemeiată prin actul creator al lui Dumnezeu. Ea precedă orice formă de negociere umană, tocmai pentru că nu își are temeiul în voințe conjuncturale, ci în voința creatoare care rânduiește existența spre comuniune și fidelitate. Prin urmare, legătura conjugală nu se definește prin caracterul ei consensual temporar, ci prin chemarea de a participa la starea de Rai și la veșnicie, împlinită aici și acum printr-o așezare în sensul care transcende opțiunea individuală, asumând responsabilitatea unei dăruiri ce angajează persoana în integralitatea ei și o inserează într-o continuitate a vieții și a istoriei mântuirii. De altfel, în iudaism, căsătoria (qiddushin) este înțeleasă ca un act de sfințire, prin care un bărbat și o femeie se aleg reciproc, se dăruiesc unul altuia și se consacră împreună lui Dumnezeu, fiind scoși din mulțimea indivizilor pentru a forma o comuniune unică, purtătoare a unei misiuni sfinte în cadrul poporului ales și al ordinii create.

„Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»” (Facerea 2, 22-23). Afirmația lui Adam nu are caracter biologic sau descriptiv, ci dimensiune liturgică și profetică, întrucât exprimă recunoașterea persoanei celuilalt, ca dar primit de la Dumnezeu. Faptul că Eva nu este creată „din pământ”, asemenea lui Adam, ci din coasta acestuia, indică în mod simbolic egalitatea ei în demnitate și vocație. Sfântul Grigorie de Nyssa interpretează această origine comună ca pe o invitație la unitate care nu anulează alteritatea, la iubire lipsită de dominație, punând bazele patristice ale antropologiei relaționale creștine. În același sens, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidență că Adam nu își alege soția, ci o primește ca dar al lui Dumnezeu, fapt care conferă căsătoriei, încă de la început, un caracter euharistic și doxologic, întemeiat pe recunoștință și comuniune.

Dumnezeu „a adus-o la Adam” (Facerea 2, 22) este actul de instituire a unei ceremonii primordiale, care se deschide ca un eveniment teologic. Dumnezeu este Tatăl care „aduce” femeia la bărbat, așezându-i pe amândoi înaintea „altarului de Slavă” al Treimii. Lumea „bună foarte” (Fc. 1, 31) este înțeleasă de Sfinții Părinți ca un palat regal și un sanctuar cosmic. Cadru de frumusețe, ordine și armonie, grădina ca Rai este însăși scena sacramentală a comuniunii, un spațiu transfigurat, o anticipare a Bisericii celei sfinte.

Iubirea conjugală, în raport cu această rânduială, se îmbracă în haina nouă, imaculată, a fecioriei vieții, în sensul unei regalități duhov­nicești, întrucât cei doi sunt chemați să trăiască ca „împărați” ai harului, înălțându-se prin jertfă și dăruire la asemănarea cu Dumnezeu. Din această perspectivă, cununa așezată pe creștetul familiei nu simbolizează doar glorie, ci demnitate conducătoare și responsabilitate jertfelnică.

Dumnezeu este Arhiereul nunții din Eden, iar această prezență sfințitoare revine în chip desăvârșit în Noul Testament. Hristos Domnul participă la nunta din Cana Galileei (In. 2), unde transformă apa în vin, confirmând continuitatea dintre nunta edenică și Taina Sfintei Cununii, în iconomia mântuirii omului. „Avem aici mai mult decât o simplă analogie”, avertizează teologul Paul Evdokimov (Taina iubirii, p. 105): Prin cele  două, apa şi vinul, minunea „vesteşte deja naşterea Bisericii pe Cruce (...) şi înrudeşte nunta, locul minunii, cu esenţa euharistică a Bisericii”.

„Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»” (Facerea 1, 28).

Binecuvântarea aceasta, iar nu porunca, este expresia harului care se revarsă în cadrul familiei și așază la loc de cinste darurile de nuntă ale Dăruitorului: darul rodniciei și al prosperității, darul vieții și al transmiterii vieții, darul pământului ca loc al descoperirii lui Dumnezeu, darul autorității smerite și al libertății binecuvântate. Acestea sunt darurile așezate în vistieria vieții de familie, care, lucrate prin iubirea comună a soților și a lor împreună cu Dumnezeu, conduc spre nașterea de copii, rodul binecuvântării și semnul prezenței harului în viața conjugală. Copiii sunt „rodul unei taine”, ei sunt semnul că iubirea soților este deschisă spre viață și spre binecuvântare. Locuința familiei devine locul în care Dumnezeu continuă să lucreze în lume prin darul vieții, spațiu al sfințirii, prefigurare a Bisericii, ambele destinate să devină mărturii ale bucuriei, ale armoniei și ale slavei lui Dumnezeu în lume.

Prin urmare, prima nuntă în Rai este, în sens tainic, duhovnicesc, intrare în comuniunea Sfintei Treimi, participare la logica creației „foarte bune” și, totodată, o anticipare a Bisericii ca trup al lui Hristos. Instituirea căsătoriei între bărbat și femeie, așa cum este revelată în Scriptura Vechiului Testament este temelia unei antropologii teologice vii, mereu noi, confirmată de Hristos Domnul, aprofundată de Sfinții Părinți și dezvoltată în imnografia Bisericii, un reper esențial pentru dialogul contemporan dintre credință, cultură și societate.

(Rubrică realizată de Pr. Ciprian Bâra)