Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Care sunt rânduiala și semnificațiile slujbei de înmormântare a monahilor și ierarhilor? (II)

Care sunt rânduiala și semnificațiile slujbei de înmormântare a monahilor și ierarhilor? (II)

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Arhim. Asist. Dr. Chiril Lovin - 25 Oct, 2021
Citeşte şi: Care sunt rânduiala și semnificațiile slujbei de înmormântare a monahilor și ierarhilor? (I)
 
Slujba Înmormântării monahilor și ierarhilor se desfășoară, în condiții normale, în biserică, după săvârșirea Sfintei Liturghii. Ea se deschide cu binecuvântarea mică, urmată de citirea Psalmului 90. Acesta este o rugăciune în care se cere protecția sufletului care, ieșind din trup, întâlnește „duhurile răutății, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12) și are trebuință de „ajutorul Celui Preaînalt”  (Psalm 90, 1). După Sfântul Chiril al Alexandriei, prin acest psalm Dumnezeu „făgăduiește celor ce-L iubesc pe El viața din veacul viitor, cea fericită, atotneobosită, neprihănită și prelungită în veacuri nesfârșite”. Urmează cântarea Aliluia, considerată de Sfinții Părinți ca vestire a celei de a doua veniri a Domnului, cântare însoțită de versete din psalmi și urmată de Troparele: Cel ce prin adâncul înțelepciunii... și de cântarea (sau citirea) Psalmului 118 în două stări. După Sfântul Atanasie cel Mare, acest psalm descrie „viețuirea sfinților, luptele lor, necazurile, primejdiile și înfruntările demonilor (...), iar, după osteneli, cununile și răsplătirile”. După a doua stare se cântă Binecuvântările morților, se rostește Ectenie și se cântă Sedelnele: Odihnește, Mântuitorule, cu Drepții pe robul Tău... Apoi se rostește Psalmul 50, rugăciune de pocăință și de iertare a păcatelor, înălțată lui Dumnezeu de Biserică spre iertarea celui trecut în veșnicie. Specifică înmormântării monahilor este cântarea celor opt Antifoane urmate de Stihiri pe cele opt glasuri. Antifoanele, alcătuite de Sfinții frați Teodor Studitul (^826) și Iosif al Tesalonicului (^832), parafrazează versete din Psalmii 119-133, numiți ai treptelor, interpretați în sensul treptelor vieții duhovnicești, potrivit asceticii și misticii ortodoxe. Aceste Antifoane sunt cântate în întregime la Utreniile duminicilor, din Octoih, dar la înmormântarea monahilor se cântă doar primul rând de Antifoane ale fiecărui glas. Acestea sunt urmate de patru Stihiri funebre ale fiecărui glas, preluate de asemenea din Octoih, dar de la Utreniile sâmbetelor, unde se găsesc la Stihoavna Laudelor. Ele sunt alcătuite de Sfântul Teofan Graptul, Episcopul Niceei (^ circa 850). Urmează cântarea Condacului Cu Sfinții odihnește, Hristoase, sufletul..., rostirea a două Icoase și repetarea Condacului, după care se cântă Fericirile (Matei 5, 3-12) însoțite de Stihiri. Se citesc apoi Apostolul (1 Tesaloniceni 4, 13-18) și Evanghelia (Ioan 5, 24-31) de la Înmormântarea mirenilor. Sfântul Simeon al Tesalonicului remarcă faptul că textul Apostolului ne întărește în „nădejdea învierii, deoarece Apostolul nu-i numește pe credincioși morți, ci adormiți, ca unii ce vor învia”, iar preotul care citește pericopa evanghelică simbolizează pe „îngerul lui Dumnezeu care vestește învierea noastră”. Potrivit tradiției generalizate în Biserica Ortodoxă Română, la finalul slujbelor funebre se rostesc cele trei rugăciuni de iertare (dezlegare), prin care se manifestă puterea încredințată de Domnul Hristos slujitorilor Bisericii ca „oricâte vor lega și vor dezlega pe pământ să fie legate și dezlegate și în ceruri” (cf. Matei 16, 19; 18, 18). În practică, în acest moment se rostește predica sau necrologul. Slujba din biserică se încheie cu otpustul (apolisul), la care sunt invocați, alături de Maica Domnului, Sfinții Apostoli și Cuvioși, deoarece viața monahală este apostolică (cf. Fapte 2, 42-44; 4, 32) și ascetică. În acest moment se cântă Veșnica pomenire, formulă laconică prin care cerem ca Dumnezeu să-l pomenească pe cel răposat în Împărăția Sa eternă. Clătinarea sau legănarea colivei în acest timp înseamnă înălțarea către Dumnezeu a jertfei aduse de noi (cf. Ieșire 29, 26; Levitic 23, 20) pentru iertarea celui mutat din viața aceasta. Coliva însăși, făcută din grâu, amintește despre trupul adormitului, prin care a cultivat virtutea în viața pământească și care este așezat în pământ în nădejdea învierii, ca grăuntele de grâu (cf. Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15, 35-43). Vinul care se toarnă peste colivă, „sângele de strugure” (Facere 49, 11; Deutoronom 32, 14), simbolizează învierea și viața, dar și curățirea omului prin sângele Jertfei lui Hristos (cf. Evrei 12, 24; 1 Petru 1, 2). Atât coliva, cât și vinul și colacii, care se obișnuiesc în unele zone, constituie milostenie sau pomană care se împarte celor săraci (cf. Tobit 4, 17). În final se dă celui decedat sărutarea cea mai de pe urmă, însoțită de cântarea unor Stihiri adecvate.

Slujba la mormânt

De la biserică la cimitir se cântă Idiomelele pe opt glasuri, alcătuite de Sfântul Ioan Damaschin (^749) și cântarea Sfinte Dumnezeule... și se fac trei opriri cu ectenii până se ajunge la mormânt. La mormânt se pune peste cel răposat pământ. Prin aceasta se arată că trupul omului „pământ este și în pământ se va întoarce” (Facere 3, 19). De asemenea, preotul toarnă peste trupul adormitului ulei (din candelă) în chipul crucii, arătând astfel, după Sfântul Simeon al Tesalonicului, că adormitul a fost uns la botez cu untdelemn sfințit, dar și că a urmat calea nevoințelor, de vreme ce „untdelemnul (în grecește, eleon) este semn al silințelor și suferințelor”, pentru care „se va învrednici milei (eleos) dumnezeiești”. De asemenea, unele manuscrise prescriu și aruncarea în groapă a cenușii din cădelniță, care semnifică precaritatea condiției umane (cf. Facere 18, 27), dar amintește și de curățirea conferită în Vechiul Testament prin cenușa jertfelor (cf. Evrei 9, 13). Aceste gesturi liturgice sunt însoțite de cântarea unor Tropare speciale, care invită la rugăciune pe cei prezenți și întăresc nădejdea învierii. Toți cei prezenți fac 12 închinăciuni pentru cel răposat. Sfântul Simeon al Tesalonicului explică acest obicei ca o rugăciune pentru iertarea păcatelor săvârșite de cel decedat în viață, „care a fost de douăsprezece ceasuri în zi și de douăsprezece ceasuri în noapte”.

Monahul sau ierarhul adormit în Domnul este pomenit la Sfânta Liturghie vreme de 40 de zile, deoarece, după același Sfânt Simeon, „nimic nu este mai folositor pentru veselia, luminarea și unirea cu Dumnezeu (a celui adormit) decât Însuși Dumnezeiescul Sânge care se varsă pentru noi și Dumnezeiescul Trup care se jertfește pentru noi”. În acest răstimp se oficiază zilnic Trisaghionul, iar în ziua a noua după deces (sau în sâmbăta cea mai apropiată de acest termen) se săvârșește Parastasul.

Astfel, prin rânduielile sale liturgice, Biserica poartă grijă de trupul celui trecut la Domnul, pe care-l așază în mormânt cu cinste, ca pe „un templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 19), în așteptarea învierii, dar, prin rugăciunile sale, însoțește și sufletul răposatului către Împărăția lui Dumnezeu, deoarece, pentru cel care a trăit duhovnicește, „viața este Hristos, iar moartea un câștig” (Filipeni 1, 21).

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)

Citeşte mai multe despre:   inmormantare  -   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul