Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Care sunt specificitatea, evoluţia şi importanţa necrologului?

Care sunt specificitatea, evoluţia şi importanţa necrologului?

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: diac. asist. dr. Eugen Maftei - 16 Mar, 2021

Despărțirea de o persoană dragă este un moment dificil pentru orice om. Moartea, deși a primit un nou sens în creștinism - fiind înțeleasă nu ca o dis­pa­riție, ci ca o trecere, ca o continuare a exis­tenței într-o altă stare -, rămâne, pentru cei mai mulți dintre creștini, un moment de grea încercare. Înțelegând durerea celor apropiați, durere izvorâtă nu din lipsa cre­dinței sau a nădejdii în viața veșnică, ci din slăbiciunea firii omenești, Biserica se solidarizează cu aceștia. O formă concretă prin care încearcă să facă acest lucru este rostirea unui cuvânt de mângâiere, cunoscut, de obicei, sub numele de necrolog.

Termenul necrolog este unul intrat mai târziu în uz, fiind rezultatul alăturării a două cuvinte grecești: nekros (= mort) și logos (= cuvânt). Așa cum arată etimologia lui, necrologul este un discurs (cuvântare) cu caracter funebru rostit la moartea cuiva, în care sunt prezentate fapte sau virtuți ale acestuia, dar și alte aspecte cu caracter dogmatic, moral sau liturgic legate de sfârșitul pământesc al omului și viața de apoi.

Istoria creștinismului dovedește faptul că în epoca primară cuvântarea rostită la căpătâiul celui mort - chiar la mormintele martirilor - era un element al rânduielii de înmormântare, alături de rugăciuni, citiri biblice și cântări. Aceasta rezultă și din etimologia termenului epitaphia (epi = pe; taphos = mormânt), cuvânt întrebuințat inițial pentru acest discurs funebru. Ulterior, a apărut o altă formă a cuvântării funebre, panegiricul (logos panegirikos), care avea în vedere, în special, elogierea faptelor, a virtuților și calităților persoanei decedate. Ca gen, el a fost împrumutat din literatura antică, unde exista obiceiul de a glorifica fapte de vitejie ale înaintașilor. Necrologul, chiar dacă poate prelua de la panegiric accente laudative, nu se confundă cu acesta, ca formă a predicii, nelimitându-se doar la aspectul encomiastic.

În general, „părintele” necrologului este considerat a fi Sfântul Grigorie Teologul (†390), de la care ni s-au păstrat diferite cuvântări funebre, precum cele la moartea fratelui său Chesarie, a surorii sale Gorgonia, a tatălui său Grigorie cel Bătrân și a prietenului său Sfântul Vasile cel Mare. Necrologuri a rostit și Sfântul Grigorie de Nyssa (†cca 394), cele mai cunoscute fiind adresate fratelui său Sfântul Vasile cel Mare, prințesei Pulcheria și împărătesei Flavia Flacilla. Și Apusul a cunoscut această formă de predică, cel mai renumit reprezentant al genului fiind Sfântul Ambrozie de Mediolanum (†397). De la el s-au păstrat cuvântări la moartea îm­pă­raților Valentinian și Teodosie, precum și la moartea fratelui său Satyr.

Necrologurile erau, de obicei, cuvântări ample și urmau „regulile genului” (Sfântul Grigorie Teologul, Necrolog la moartea fratelui său Chesarie, 1), care presupuneau interpelarea celui decedat, adresarea către audiență, consolarea și exortația. Nu de puține ori, atunci când era adresat unui apropiat sau membru al familiei, discursul era dominat de un puternic sentimentalism. Lamentațiile, care uneori degenerau în manifestări neconforme cu înțelegerea morții și nădejdea în viața veșnică (precum bocetele, sfâșierea veșmintelor sau smulgerea părului), au fost condamnate de către unii Sfinți Părinți, cum ar fi Ioan Gură de Aur sau Ambrozie de Mediolanum. Desigur, ei înfierează excesul, nu starea firească de mâhnire pentru pierderea celui drag. Evocatoare în acest sens sunt cele două cuvântări funebre rostite de către Sfântul Ambrozie la moartea fratelui său Satyr. Dacă prima dintre ele, ținută în chiar ziua înmormântării acestuia (Despre moartea fratelui său Satyr), are vizibile manifestări sentimentaliste, în cea de-a doua, rostită după o săptămână, discursul este mult mai temperat, invitând la asumarea cu seninătate a morții și afișând o atitudine de consolare (Despre credința învierii). Pentru a depăși acest impuls omenesc, Părinții făceau de multe ori apel la aspectul trecător al vieții, la slăbiciunile firii umane, la valoarea veșnică a sufletului și la nădejdea în înviere. Importanța pregătirii pentru trecerea în veșnicie era subliniată adesea sub forma rugăciunii înflăcărate către Dumnezeu (Necrolog la moartea fratelui său Chesarie, 21-23).

Dincolo de accentele sentimentale - inevitabile atunci când este vorba despre cineva apropiat -, în necrologuri se remarcă grija Sfin­ților Părinți pentru cel adormit. „Am împlinit - spune Sfântul Grigorie Teologul - o par­te din îndatorire și o vom împlini și pe cea care a rămas - desigur, noi toți, câți tră­im -, cinstindu-i amintirea în fiecare an” (Necrolog la moartea fratelui său Chesarie, 17).

Un loc aparte între discursurile de acest gen îl ocupă necrologul Sfântului Grigorie la moartea surorii sale Gorgonia. Neobișnuit pentru Antichitate, elogiul unei femei este justificat de către Sfântul Părinte prin prisma relațiilor familiale. Spre deosebire de alte necrologuri, acesta nu cuprinde nici lamentare, nici consolare, nici descriere - fie și lapidară - a funeraliilor, ci este o evocare a nenumăratelor virtuți ale Gorgoniei, care fac din ea un model al femeii creștine, așa cum au devenit, de altfel, și Emilia, Nona, Macrina sau Olimpiada. Chiar dacă are un pronunțat caracter encomiastic, totuși nu sunt inventate sau exagerate fapte - cum se obișnuia în necrologul-panegiric păgân -, ci doar sunt evi­dențiate și recomandate virtuți creștine, precum curăția, asceza sau smerenia.

Encomiastic este și discursul rostit de către același Părinte capadocian pentru tatăl său, Grigorie cel Bătrân, dar - din nou - elogiile nu fac altceva decât să reflecte chipul autentic al blândului păstor. Numit „al doilea Aron sau Moise”, pentru slujirea lui arhierească, el are meritul de a fi propovăduit cuvântul lui Dumnezeu celor din afara Bisericii. Convertit el însuși la creștinism, a fost ca „un măslin sălbatic schimbat, prin altoire, în chip desăvârșit în măslin roditor”, căruia i s-au încredințat, mai pe urmă, pentru altoi sufletele altora (Necrolog la moartea tatălui său Grigorie, 3).

Necrologurile rostite de către Sfinții Părinți conțin, de multe ori, pe lângă evocarea unor fapte și virtuți, și învățături de credință importante în legătură cu eshatologia creștină. Așa, de exemplu, aflăm că cel petrecut la groapă, dacă a viețuit potrivit poruncilor lui Dumnezeu, primește „ca răsplată a strădaniilor” sale odihna în sânul lui Avraam, unde ascultă „corul îngerilor” și contemplă „slava și strălucirea celor fericiți” (Necrolog la moartea fratelui său Chesarie, 17). Mai mult, cei cu viață sfântă, trecuți în bucuria veșnică, veghează asupra noastră și mijlocesc la Dumnezeu ca să ajungem și noi la cunoașterea și împărtășirea cu El în viața veșnică: „Din partea ta, poți veghea de sus asupra noastră, cap dumnezeiesc și sfânt, și acest ghimpe în trup (2 Corinteni 12, 7) care ne-a fost dat de către Dumnezeu pentru povața noastră, poți fie să ni-l scoți, prin mijlocirea ta, fie să ne dai încredințare ca să-l suportăm cu tărie și poți să ne conduci viața noastră întreagă spre mai-marele nostru folos. Și dacă vom schimba petrecerea noastră, binevoiește a ne primi și acolo în corturi, trăind împreună și călăuzindu-ne împreună mai curat și mai deplin spre Sfânta și Preafericita Treime” (Sfântul Grigorie Teologul, Necrolog în cinstea Marelui Vasile, 82).

Înțelegând toate aceste realități, Sfinții Părinți, fără a face abstracție de slăbiciunea firii omenești și de relațiile interpersonale, recomandă discernământul în raportarea la moarte. Ei sunt preocupați mai mult de moartea duhovnicească decât de cea trupească, întrucât aceasta duce la pierderea adevăratei „Vieți”. Părinții ne îndeamnă să avem permanent gândul la moarte, ca să fim pregătiți pentru acest moment și astfel moartea să nu mai fie ceva înfricoșător, ci un firesc prag de trecere spre Împărăția lui Dumnezeu.

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   inmormantare