Care sunt temeiurile liturgice pentru cinstirea în Biserică a celor adormiţi?

Comuniunea de iubire a celor din Biserică cu cei plecați dintre noi în viața veșnică este cel dintâi temei al rugăciunilor pe care noi le săvârșim pentru cei adormiți.

Pe de altă parte, biserica ca lăcaș de închinare este locul care reunește realitățile pământești cu cele cerești, așa cum mărturisim într-o rugăciune specifică Postului Mare: „În Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta…” Așadar, în Biserică cerul coboară pe pământ și pământul se unește cu cerul. Biserica devine astfel locul în care cei de pe pământ se întâlnesc cu cei plecați pe calea veșniciei. Acest fapt constituie al doilea temei pentru rugăciunile pe care le aducem lui Dumnezeu pentru cei adormiți.

Cele două aspecte ale cinstirii celor adormiți sunt asumate de Biserică în mod desăvârșit în rânduiala Proscomidiei. Astfel, în cadrul acestei rânduieli, preotul slujitor așază pe Sfântul Disc miridele pentru cei vii, alături de miridele pentru cei adormiți, mijlocind în rugăciune către Dumnezeu, pentru cei de aici, de pe pământ, ca și pentru cei de dincolo, din spațiul veșniciei. În această mijlocire, rugăciune și scoatere a miridelor pentru cei vii și pentru cei adormiți se descoperă dimensiunea comunitară a vieții bisericești. Pe de altă parte, Sfântul Disc este o imagine cosmică a întregii creații, reunind Bise­rica cerească, prin Sfântul Agneț, mirida pentru Maica Domnului și pentru cele nouă cete de sfinți și, deopotrivă, Biserica de pe pă­mânt, prin miridele pentru episcopul locului, conducătorii țării, ctitorii bisericii, pentru cei vii și pentru cei adormiți. În felul acesta, pe Sfântul Disc sunt înfățișate cele două dimensiuni ale realității Bisericii: cea luptătoare și cea triumfătoare, cei vii dimpreună cu cei adormiți.

Credința în folosul rugăciunilor pentru cei adormiți era atât de puternică în primele comunități, încât creștinii din primul veac chiar se botezau pentru morții lor (I Cor. 15, 29). Această atitudine, de cinstire a celor adormiți și de mijlocire pentru sufletele lor, a fost exprimată încă din primele veacuri creștine în rânduielile de îngropare a creștinilor, în inscripțiile, simbolurile și în icoanele zugrăvite pe pereții catacombelor. De asemenea, cele mai vechi Liturghii creștine cuprind în rânduiala lor și rugăciuni pentru cei adormiți. Partea finală a Marii Rugăciuni de aducere a Sfintei Jertfe în cadrul Dumnezeieștii Liturghii cuprinde rugăciuni de mijlocire pentru cei vii și, deopotrivă, pentru cei adormiți.

Obiceiul Bisericii de a face rugăciuni pentru cei adormiți este amintit și în scrierile Sfinților Părinți și Scriitorii bisericești încă din secolul II. Amintim în acest sens un text din lucrarea Constituțiile Apostolice, aparținând secolului IV, care se referă la rugăciunile pe care Biserica le aducea pentru cei adormiți: „adunați-vă fără de grijă în cimitire, citind cărțile sfinte și cântând psalmi pentru martirii adormiți și pentru toți sfinții și frații voștri adormiți din veac în Domnul și plăcuta Euharistie, icoana trupului împărătesc al lui Hristos, aduceți-o ca jertfă în bisericile voastre și în cimitire…” (Cartea VI, cap. 30).

În secolul al XV-lea, Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, explica astfel folosul rugăciunilor și al jertfelor care se aduc pentru cei adormiți: „folosul ce au cei adormiți de la acestea, și pentru aceasta toți trebuie să săvârșească sfintele pomeniri și mai cu seamă Înfricoșătoarea Jertfă (Dumnezeiasca Liturghie - n.n.), căci pentru aceasta s-au orânduit, fiindcă prin rugăciunile, Liturghiile și milosteniile care se fac, nu numai că se dă iertare de păcate celor ce ar fi păcătuit și ar fi murit în pocăință, dar încă și celor ce au viețuit în bunătate și au luat sfârșit bun li se dăruiește mai mare înălțare întru slava Domnului” (Tratat II, p. 124).

Rugăciunile pentru cei adormiți se regăsesc în rânduiala anumitor slujbe, precum: Pave­cer­nița Mare și Miezonoptica din zilele de rând și de sâmbătă. De asemenea, Biserica are rânduieli speciale de pomenire și mijlocire pentru cei adormiți, precum: slujbele de pomenire pentru cei adormiți în dreapta credință: rânduiala și rugăciunea la ieșirea cu greu a sufletului, pani­hida, înmormântarea și parastasul. Toate aceste slujbe se săvârșesc în ziua înmormântării și în zilele premergătoare acesteia, apoi, la 3, 9 și 40 de zile, precum și la un an sau la mai mulți ani de la adormire.

De asemenea, Biserica a introdus în rânduiala ei liturgică și anumite zile din cursul anului bisericesc, pentru pomenirea de obște a celor adormiți: sâmbăta dinaintea lăsatului sec de carne (Moșii de iarnă); sâmbăta dinaintea Rusaliilor (Moșii de vară); ultima sâmbătă din luna octombrie (Moșii de toamnă), precum și toate zilele de sâmbătă din cursul anului bisericesc.

Prin toate aceste rânduieli și rugăciuni Bise­rica își exprimă cinstirea pentru cei plecați dintre noi, dar și mijlocirea înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

 Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra