„Cât este de dulce această adormire...”

Tăcerea apăsătoare întretăiată de suspine înăbușite, sunetul rar al cădelniței, fumul înmiresmat al tămâiei, cântările prelungi, cu un ton muzical ușor trist, dar cu un mesaj plin de nădejde, rugăciunile profunde, iar în mijloc, trupul celui adormit, asemenea unui templu care și‑a pierdut pe moment strălucirea, dar din care sufletul, cel care îl înfrumuseța, a plecat și s‑a dus la Făcătorul Său. Cuvântul trăitor al preotului care empatizează cu durerea celor din jur, dar nu uită de nădejdea în Învierea Domnului – temeiul învierii tuturor. Această imagine generală se desprinde și din povățuirile și cuvântările Sfântului Antim Ivireanul în ceea ce privește slujba Înmormântării.

Lacrimile nu lipsesc de la nici o înmormântare, poate doar cu excepția celor în care sunt prezente foarte puține persoane și care nu au avut o legătură prea apropiată cu creștinul care a trecut la cele veșnice. În rest, apropierea sufletească, amintirile profunde, toate acele întâmplări care au arătat calitatea umană a celui care a decedat revin în mintea celor prezenți și îi determină să plângă sau să fie foarte triști. Însă, așa cum am observat și din textele Sfântului Ioan Gură de Aur, plânsul poate fi cel mult o formă de eliberare de tristețe, dar nicidecum o constantă a vieții celor care își continuă existența în această lume. Plânsul însoțit de deznădejde este contrar virtuții nădejdii creștine. De vreme ce credem într‑o viață veșnică infinit mai fericită, mai luminoasă și în comuniune cu Dumnezeu, atunci lacrimile noastre deznădăjduitoare trebuie să dispară. După cum ne recomandă Sfântul Antim Ivireanul, „lacrămile și întristăciunile nu dau nici un folos morților, nici pot să‑i întoarcă din viața cea vecinică, nici să‑i scoață din gropi. Și pentru aceia au pus lege dumneze«i»eștii apostoli, să nu plângem pre morți, ci să‑i pomenim la înfricoșatele Taini și să facem milostenii și alte faceri de bine pentru ei, că iaste plăcut înaintea lui Dumnezeu și li să face mare folos și aduc multă dobândă și mântuință sufletelor. […] Și pentru aceia și Sfânta Beserică să roagă neîncetat bunătății lui Dumnezeu să lase greșalele celui mort, pentru neputința omenească și să‑l odihnească în locul celor vii” (Sfântul Antim Ivireanul, „Învățătură când să face parastas”, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Ed. Minerva, 1972, p. 193). Așadar, prin rugăciune, prin milostenie și prin pomenirile rânduite de Sfânta Biserică, se poate aduce un real folos pentru cel care a trecut la cele veșnice, în timp ce lacrimile nu doar că nu ajută, ci, adesea, îl vatămă sufletește pe cel care le varsă. De aceea, atât timp cât plângem și ne pierdem nădejdea în lucrarea lui Dumnezeu, dăm loc celui rău să ne afecteze sufletește. Creștinii care nădăjduiesc însă în lucrarea Domnului, chiar dacă plâng, nu‑și pierd credința și știu în inima lor că moartea nu este nimic altceva decât o trecere spre viața veșnică.

Bucuria trecerii la cele veșnice

Pentru un creștin, cuvintele Sfântului Apostol Pavel legate de moarte sunt exact ceea ce întrupează crezul său esențial: „Pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1, 21). Din contră, un creștin știe că moartea nu reprezintă finalul acestei vieți, ci, de fapt, începutul vieții celei veșnice. „Și adevărat, cât iaste de dulce această adormire și cu cât iaste mai dorită decât adormirea cea firească, de toate zilele. La adormirea cea firească rămâne omul fărâ de simțire: nu vede, nu aude, nu cunoaște, să uită pre sine, uită pre fii lui, pre rudenii, pre priiateni, rămâne lipsit de toată răsfățările vieții și de lumina aceștii lumi. Iar la adormirea «a»ceastă de pă urmă o, cât să bucură, cât să răsfață și cât înviiază, în loc de a‑ș«i» piarde lumina. Îș«i» deschide mai vârtos ușa ceriului, a luminii cei adevărate” (Sfântul Antim Ivireanul, „Învățătură când să face parastas”, în Opere..., p. 189). Din nou, remarcăm că atitudinea creștinului în fața morții este una plină de nădejde, pentru că dincolo de aceasta se întrezărește lumina Învierii lui Hristos.

Moartea – a treia naștere

Universul devine numai un cimitir imens pentru cei care consideră că, odată cu moartea, se încheie și viața noastră pe acest pământ. În pofida acestei înțelegeri greșite, tot mai mulți oameni aderă la un stil de viață și la o opinie oarecum asemănătoare, evitând nu doar să vorbească despre moarte, ci refuzând efectiv să se gândească la aceasta și, atunci când acest moment apare inevitabil, nu sunt deloc pregătiți. Însă creștinii știu că moartea nu este o încheiere, ci o naștere: „Ascultați, iubiții mei, socoteala și învățătura cea creștinească. Au cunoscut și au preceput cum că iaste la fieștecare creștin trei nașteri: una trupească, alta sufletească și alta mântuitoare [...]. Iară a treia naștere, ce am zis că iaste mântuitoare, iaşte aceasta ce zice dreptul Iov, cum că‑i iaşte tată moartea, pentru căci că precum la nașterea cea dintâi trupească, născându‑să omul, iase dintru întunecatele «în»chisori ale pântecelui maicii sale și vede strălucita lumina soarelui și precum la a dooa naștere, a băii cei duhovnicești a Sfântului Botez, iase omul dintru întunerecul necredinții și vine la lumina cunoștinții de Dumnezeu, strălucindu‑se și luminându‑se din lumina cea cu trei străluciri a Sfintei Troițe, într‑acestaș chip și la nașterea cea de a treia, carea iaste mântuitoare, să naște sufletul omului și iase dintru întunerecul și tina trupului, ca dintr‑o pușcărie întunecată și merge să vază lumina cea strălucitoare și slava cea fericită a vieții cei de pururea […]. Această naștere, a treia, iaste cu mult mai bună și mai de folos decât celialalte, pentru căci nașterea cea trupească să numește naștere întunecată, iar nașterea cea duhovnicească, a Sfântului Botez, să numește luminată. Și pentru aceasta Sfântul Botez să zice luminare și cei botezaț«i» să numesc luminați. Iar a treia naștere, a morții, care iaste mântuitoare, iaste fărâ de greșală și fărâ de primejdie la omul cel credincios și drept, căci nu poate să mai păcătuiască după moarte” (Sfântul Antim Ivireanul, „Învățătură când să face parastas”, în: Opere..., p. 193). Așadar, ne naștem trupește atunci când ieșim din pântecele mamei noastre și vedem pentru prima dată lumina zilei. Ne naștem duhovnicește atunci când suntem botezați și ochilor noștri sufletești li se deschide lumina necreată a Sfintei Treimi, total diferită de lumina soarelui prin însăși natura ei. Însă moartea, încheierea vieții noastre pe acest pământ, este prezentată aici de Sfântul Antim Ivireanul drept o „naștere mântuitoare”. De vreme ce am făcut cele bune în această viață și am slujit cu credință lui Dumnezeu și aproapelui nostru vom ajunge la răsplata faptelor noastre și vom fi cu adevărat fii ai Domnului în Împărăția Sa cea cerească. Moartea rămâne numai o clipă de popas, de mutare de la viața cea dificilă la cea ușoară, de la pământ la cer, de la neputința păcatului la iubirea care le plinește pe toate.