Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Catacombele creștine în interpretarea Patriarhului Nicodim

Catacombele creștine în interpretarea Patriarhului Nicodim

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 16 Oct, 2019

Catacombele sunt locuri în care creștinii se adunau pentru a sluji Sfânta Liturghie. Spații pe care le-au amenajat cu grijă, lăsând în urma lor nenumărate simboluri. Ținuturi subterane care adăpostesc nenumărate trupuri ale celor care au adormit în dreapta credință. Mărturii care ne descoperă viața deosebită a celor dintâi creștini. Bucuria de a le observa istoria cu atenție ne este oferită și de vrednicul de pomenire Patriarh Nicodim Munteanu.

Printre simbolurile descoperite în catacombele creștine regăsim porumbelul, corabia, peștele, dar și cerbul, oaia, vița-de-vie sau pasărea Phoenix. Porumbelul este un simbol al Duhului Sfânt, Care Se arată în acest chip la momentul Botezului Domnului. Corabia indică atât arca lui Noe din Vechiul Testament, cât și Biserica creștină. Nu merge de atâtea ori Hristos împreună cu ucenicii Săi în corăbii care străbat mări învolburate? Cât despre pește, acesta a fost utilizat în primele veacuri pentru a permite recunoașterea reciprocă a creștinilor. Când se întâlneau pe malurile mării cu alți oameni și doreau să știe dacă și aceștia împărtășesc credința în Hristos, credincioșii desenau pești pe nisipul ud. Cerbul ne amintește de un verset din Psalmi: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Psalmi 41, 1). În vechime persista ideea că toți cerbii se hrăneau și cu șerpi, nu doar cu vegetația locală, iar apoi, pentru a scăpa de veninul acestora, mergeau să bea multă apă, fapt care explică parțial versetul din Psalmi. Acest fapt a condus la o analogie frumoasă. Hristos era asemănat cu un cerb care a distrus păcatul simbolizat prin șarpe. Oaia era un simbol al credincioșilor, după cuvântul Domnului: „Oile Mele ascultă de glasul Meu și Eu le cunosc pe ele, și ele vin după Mine” (Ioan 10, 27), iar vița-de-vie făcea referire fie la Biserică, fie la Taina Euharistiei, în timp ce pasărea Phoenix simboliza Învierea lui Hristos.

Știind că sunt sub observația auto­rităților romane și fiind con­știenți că aceste spații pot fi oricând descoperite, creștinii s-au străduit să utilizeze multe simboluri care nu puteau fi puse în analogie directă cu credința lor. Observând frumu­se­țea și simplitatea primelor reprezentări creștine, Patriarhul Nicodim Munteanu observa: „Simbolurile catacombelor, ca și toate celelal­te mărturii despre vechea doctrină, ne descoperă caracterul luminos, vesel și iubitor al vieții creștine. Creștinismul era religia bucuriei și nu a întunericului, a vieții și nu a morții, a duioșiei și nu a asprimii. […] Și cât de înalte sunt după frumusețea și semnificarea lor aceste simboluri ale vechilor creștini, în comparație cu coloanele sfărâmate, cu bobocii de trandafiri rupți și cu acele hârburi de vase ale păgânilor, sau cu femeile plângătoare și cu lumânările răsturnate, pe care le întâlnim și prin cimitirele noastre! În catacombe, în locul acestora, noi întâlnim simbolurile frumuseții, speranței și păcii” († Nicodim, Semințe evanghelice pentru ogorul Domnului, București, Ed. Anastasia, 2002, p. 24).

Inscripții trecute în veșnicie

Multe dintre frescele și simbolurile creștine din catacombe cuprind o serie de inscripții foarte interesante. Deși lapidare în formulare, inscripțiile sunt puternice în mesaj și profunde în conținut, dezvăluind multe dintre caracteristicile epocii primare creștine. În ceea ce privește inscripțiile mortuare, vrednicul de pomenire Patriarh Nicodim afirma: „Creștinismul nu cunoaște aceste formule de despărțire pe vecie, aceste deznădăjduiri desăvârșite, această confuzie capricioasă sau acest cinism epicureic. Oricât de dulce era viața familială a acestor creștini de la început, plânsul din iubirea curată, care răzbate din inscripțiile scurte de felul: «mieluț nevinovat», «mica mea porumbiță fără răutate», «suflet mic și nevinovat», își găsea înfrânare întotdeauna în speranța iubitoare. Până și prigonirea se iartă și aici nu se întâlnesc nici tânguiri asupra sorții mucenicilor, nici aluzii la chinurile lor, nici strigăte de răzbunare contra vrăjmașilor lor. Toate ne arată delicatețe, egalitate, simplitate în viață. «Cornelie, episcop și mucenic» -, o astfel de inscripție s-a crezut îndestulătoare, pentru a mărturisi vrednicia și sfârșitul unuia dintre cei mai vechi papi, care a pierit în exil. Moartea era socotită ca nivelatoarea și netezitoarea tuturor însușirilor pompoase ale măririlor pământești. În catacombe, bogații și săracii dorm împreună, iar sluga este ca și stăpânul” († Nicodim, Semințe evanghelice pentru ogorul Domnului, pp. 26-27).

Această nădejde care trece dincolo de chinuri, suferință și moarte, oferind dovada puterii sufletești a creștinilor din primele veacuri, este prezentă în toate inscripțiile din catacombe. Proteste aproape mute în fața nedreptăților, alcătuite din rugăciune și iubire - mărturiile acestea, cuprinse în puține cuvinte, aflate în aceste locașuri în mare parte subterane, supraviețuiesc până astăzi ca un îndemn pentru conștiin­țele noastre parcă tot mai laxe, împietrite în delirul propriilor patimi.

Frescele sfinte din catacombe

Dincolo de simbolurile și inscrip­țiile descrise anterior, regăsim în catacombele creștine și câteva fresce de mare intensitate emoțională. În general, creștinii se concentrau pe redarea unor evenimente din istoria biblică care rezonau mult cu situația lor. Modelele sunt, paradoxal, selectate în special din Vechiul Testament. „Nu mai puțin instructive sunt frescele. Fresce după Noul Testament […] sunt mai puține și se foloseau în mod precis tematic, ca de pildă învierea lui Lazăr și vindecarea slăbănogului. Adevărurile Noului Testament se exprimă de obicei prin analogii vetero-testamentare. Cei ce vedeau cum mucenicii creștini pier prin amfiteatre sau prin grădinile lui Nero în chinuri grozave, pricinuite de tunica molesta, se mângâiau cu istoria celor trei tineri, pentru care Fiul [lui Dumnezeu] era ca un înger aducător de rouă în acel cuptor ars de șapte ori. Cei ce vedeau cum leoaica de Libia se arunca asupra bătrânului încovoiat, a tânărului frumos sau a fecioarei plăpânde, înțelegeau ce însemnau acele icoane care reprezentau pe tânărul Daniel, stând gol și nevătămat în mijlocul leilor. Grozavul monstru marin cu gâtul îngust, care aruncă din gura sa la mal pe prorocul Iona, mărturisea biruința creștină, atât asupra morții, cât și asupra șarpelui celui vechi. Câteodată, ei îl «botezau», chiar și pe Orfeu al vechii mitologii, ca să facă din el simbolul profetic, că Fiul Omului va restabili pacea și ordinea făpturii ce geme și este împovărată. Dar icoana cea mai iubită era icoana bunului sau, mai bine, a minunatului Păstor” († Nicodim, Semințe evanghelice pentru ogorul Domnului, pp. 27-28).

„Comorile” păstrate în catacombe, respectiv simbolurile, inscripțiile și frescele care mai pot fi observate și astăzi în nenumărate locații, ne descoperă o lume vie spiritual, care supraviețuia într-un context ostil. La suprafață, istoria creștină era marcată de martiriu, confiscări abuzive, maltratări din partea societății păgâne ignorante. În adâncurile catacombelor, toate aceste neajunsuri sunt transfigurate într-o realitate mult mai complexă și mai profundă, spiritualizată și înveșnicită. Așa cum spune un poet spaniol: „Miez al tăcerii, glas atât de dulce, / neauzit de nimeni glăsuind, / tăcerea celor ce-au iubit aduce / tăcerea celor ce-au murit iubind, / a celor ce iubirea nu și-au putut-o spune, / murind cu ea în inimi, fără ca nimenea s-o știe. / Nu este oare glasul ce-n noapte când răsună / rostind iubire, parcă rostește veșnicie?” (J. Benavente, apud, Spicuiri din înțelepciunea spaniolă, ediție îngrijită de Medeea Freiberg, București, Ed. Albatros, 1976, p. 403).