Ce rânduieli bisericeşti trebuie să împlinească doi soţi care au divorţat şi s-au împăcat?

Sfinţenia şi măreţia Tainei Cununiei nu poa­te fi exprimată mai bine decât a făcut-o Sfântul Apostol Pavel, în cuvintele: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică“ (Efes. 5, 32). Din afir­maţia paulină înţelegem că îm­pli­nirea Tainei nu este posibilă de­cât în Hristos şi în Biserică; Tai­na a fost creată de Dum­nezeu după chipul unirii spiritu­a­le dintre Hristos şi Biserică, pe de o parte; iar pe de altă parte, uni­rea aceasta este icoana pe care o are de împlinit, de reali­zat cuplul familial.

Din aceste considerente re­ie­se importanţa Tainei Cununiei, ţin­ta şi finalitatea acesteia, care (ca de altfel toate Tainele Bi­se­ricii) deşi se săvârşeşte aici, în lumea aceasta, are totuşi finalitate în Împărăţia lui Dumnezeu.

Având obârşie şi întemeiere dumnezeiască, după cum ştim din referatul biblic al Creaţiei (Fac. 1, 26-28; 2, 18 şi 24) şi după cum afirmă Mântuitorul: „N-aţi citit că Cel Ce i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: pentru aceea va lă­sa omul pe tatăl său şi pe ma­ma sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup“ (Mt. 19, 4-5), Căsătoria, Nunta sau Tai­na Cununiei trebuie abordată nu­mai din perspectiva voinţei divine, atât ca act creator, cât şi ca împlinire a vocaţiei îndumnezeirii omului: bărbat şi femeie, uniţi de Dumnezeu, şi nu de oameni. De aceea, atunci când privim cununia în raport cu trăinicia şi indisolubilitatea ei versus destrămarea acesteia, este absolut necesar să ne raportăm la cuvintele Mân­tu­i­to­ru­lui, care exprimă voinţa divină: „Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dum­nezeu, omul să nu despartă“ (Mt. 19, 6).

Aşadar, căsătoria este indiso­lu­bilă şi nimeni nu are dreptul să o „desfacă“, pentru că nu exis­tă o voinţă şi o putere supe­ri­oa­re celei Divine; numai moar­tea unuia sau a ambilor soţi poa­te produce „desfacerea“ căsători­ei sau despărţirea celor doi. Des­părţirea sau divorţul, fie în Vechiul Testament, fie în  Noul Testament, a fost şi va rămâne ca o anormalitate pe care Dum­nezeu o îngăduie pentru slăbi­ciu­nea omenească, după cum îi răspunde Mântuitorul lui Petru la întrebarea acestuia de ce Moi­se a dat voie ca bărbatul, în anumite situaţii, să dea „carte de despărţire“: „Pentru învâr­to­şa­rea inimii voastre v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa“ (Mt. 19, 8). Cu toate acestea, anomalia divorţului a existat şi există şi în familiile creş­ti­ne, binecuvântate de Dum­nezeu; însă nu există decât un sin­­gur motiv pentru care este per­­mis divorţul, sau, mai corect spus, o singură situaţie produce dis­­trugerea căsătoriei şi implicit di­vorţul: desfrâul sau adulterul; mo­tiv pentru care şi Mân­tu­i­to­rul afirmă: „Iar Eu zic vouă că ori­­cine va lăsa pe femeia sa, în afa­­ră de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvâr­şeş­te adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter“ (Mt. 19, 9). Deşi creştinii au cu­nos­cut porunca lui Dumnezeu în ra­port cu căsătoria, o parte din ei nu au respectat-o; astfel, treptat, slăbind etosul creştin şi in­sta­­­urându-se o viaţă creştină mai liberă şi permisivă în raport cu patimile, a apărut divorţul şi-n sânul familiilor acestora. Cât de grav a fost sancţionat pă­ca­­tul adulterului reiese şi din fap­­tul că trei erau păcatele mari pen­­tru care, în creştinismul primar, se făcea spovedanie pu­bli­că şi, evident, penitenţă publi­că: apos­­ta­zia, uciderea şi adulterul. Din sta­rea creată de aces­te pă­ca­te, creştinul ieşea însă prin măr­tu­ri­si­rea păcatului, ho­tă­râ­rea şi an­gajamentul de a-l pă­ră­si, urmate de o perioadă de ca­no­ni­sire (penitenţă) şi de reinte­gra­re în Trupul Bisericii. Di­vor­ţul (deo­a­re­ce căsătoria era regle­men­tată juridic din punct de ve­de­re civil şi pentru creştini, după drep­tul roman, până la domnia îm­­pă­ra­tu­lui bizantin Leon al VI-lea În­ţe­leptul, cu începere de când că­să­toria va fi reglementată doar de Biserică) era pro­nun­ţat de puterea civilă. În si­tu­a­ţia aceas­ta, Biserica nu pro­nun­ţa divor­ţul, ci doar îl lua în con­siderare, acceptând re­că­să­to­rirea celor divorţaţi, de cel mult încă două ori, generând o rân­duială liturgică ce nu este Tai­nă, pentru căsătoria a doua şi a treia, ca o în­gă­du­in­ţă şi o bi­ne­cuvântare, pentru ca cei re­că­să­toriţi să nu trăiască fără acea bi­necuvântare. Căs­ă­to­ria a patra, în Biserică era şi este inter­zi­să, fiind considerată spurcată. A fost un timp în istoria Bisericii când aceasta, fiind sin­gura res­pon­sabilă de căsătorie, era de­ter­minată să „consta­te“ şi să „recunoască“ divorţul şi sub aspect civil şi juridic.

Sunt situaţii însă în care cei doi soţi care au divorţat se îm­pa­că după un timp şi doresc să-şi con­tinue viaţa împreună şi chiar să se recăsătorească. În­tre­barea care se pune aici, din perspecti­va Bisericii, este aceas­ta: este su­ficient ca ei să se îm­pa­ce şi să-şi continue viaţa familială şi implicit conjugală, sau trebuie ca Bi­serica să săvâr­şeas­că o rându­ia­lă prin care cei doi să re­pri­meas­că binecuvântarea de a vieţui împreună?

Indiferent din ce motiv au divorţat, ieşind astfel din comuniunea Bisericii, ei sunt reprimiţi şi reintegraţi prin Taina Pocă­in­­ţei; şi-şi recapătă starea de dinainte renăscând prin Tai­na Pocăinţei, ceea ce nu ar mai necesita o rânduială nouă în ve­derea repunerii lor în starea de mire şi mireasă, întrucât ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni nu poate desface. Aşa cum, în cazul în care cei doi au copii, nu vor pierde calitatea de ma­mă şi de tată, chiar dacă divorţează, şi nu pot anula relaţia pă­rinte-co­pil, pentru că este o le­gătură indisolubilă, la fel şi uni­rea lor în Taina Cununiei es­te indisolubi­lă şi se poate re­fa­­ce prin renaş­te­rea lor spiritu­a­­lă. Apar însă două probleme delicate:

‑1. când unul dintre cei doi s-a recăsătorit;

‑2. când, fie în urma unor relaţii extraconjugale, fie în urma unei noi căsătorii, se nasc copii.

Şi în primul, şi în al doilea caz, nu este necesară adminis­tra­rea căsătoriei a doua sau a vreunei alte rânduieli, doar prin Taina Spovedaniei şi prin po­că­in­ţă profundă se pot întoarce unul la celălalt, asumându-se re­ciproc, în starea în care au ajuns.

Deşi în istoria Bisericii noastre a existat o rugăciune cores­pun­zătoare dezlegării cununiei, pentru a putea fi pronunţat divorţul, alcătuită în 1942 de către mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, aceasta nu s-a impus şi nici nu s-a păstrat. Şi, în con­secinţă, după cum nu ar pu­tea fi o rânduială pentru produ­ce­rea divorţului, pentru că ar în­călca porunca Mântuitorului, tot aşa nu poate exista o rânduială de reintegrare a celor doi în Tai­na Cununiei pe care au primit-o. Nu există decât renaşterea, prin Pocăinţă, la viaţa în Hristos şi reintegrarea lor în Trupul Bi­se­ricii. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)