Ce sunt epitimiile sau canoanele de spovedanie şi cum se aplică ele astăzi? (II)

Canonul de po­că­in­ţă, sau epitimia, trebuie înţeles, administrat de către duhovnic şi primit de către penitent ca un medicament care îl aju­tă să-şi redobândească să­nă­ta­tea sufletească şi, uneori, cea tru­pească, afectată de boala pă­ca­tului. Legătura dintre păcat, ca boală a sufletului, care atrage şi asupra trupului suferinţe gre­le şi îndelungate, o arată Mân­tu­i­torul Însuşi atunci când odată cu iertarea păcatelor vindecă şi boala trupească: „Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ier­ta păcatele pe pământ, a zis slă­bă­nogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, ­în­cât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu...“ (Marcu 2, 10-12). Relaţia dintre păcat, boala tru­pească, iertare şi vindecare este reflectată şi în rugăciunile Tainei Sfântului Maslu, Taină oficiată pentru vindecarea trupu­lui, în care cerem lui Dum­nezeu ca să dea celui bolnav, oda­tă cu tămăduirea bolii tru­peşti, şi iertarea păcatelor. Aşa cum bolile trupeşti se vindecă sau se ameliorează prin tratamente prescrise de medici, tot astfel, bolile sufleteşti, cauzate de păcate, se ameliorează şi se vindecă prin tratamente du­ho­v­ni­ceşti prescrise de doctorii su­fle­telor. Acest înţeles ni-l oferă Ca­nonul 102 Trulan, canon care trebuie cunoscut, citit şi recitit ia­ră şi iară şi de preoţii du­hov­nici, şi de credincioşii care vin să se spovedească. Iată ce spune ca­nonul: „Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dez­lega trebuie să ţină seama de calitatea păcatului şi de aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să dea bolii tratament potrivit, ca nu cumva aplicând (tratamentul, n.n.) în chip disproporţionat... să gre­şeas­că în privinţa mântuirii ce­lui bolnav. Căci boala păcatului nu este simplă, ci de multe feluri şi deosebită şi odrăsleşte multe vlăstare ale pierzaniei, din care răul se revarsă şi se lăteşte mai de­parte, până când se opreşte prin puterea medicului. Drept ace­ea, cel ce dovedeşte pricepere medicală în privinţa sufletului, mai întâi să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, şi dacă (ace­la) înclină spre sănătate, sau dim­potrivă, (dacă) prin mo­ra­vu­rile sale provoacă asupră-şi boa­la, să supravegheze în ce chip se în­grijeşte el între timp de în­toar­cerea sa, şi de nu se împotriveşte medicului, şi de nu creşte rana sufletului prin întrebuinţarea doctoriilor puse asupra ei, şi aşa să măsoare milostivirea după vrednicie. Căci toată grija lui Dum­nezeu şi a celui ce i s-a în­cre­dinţat puterea pastorală este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a tămădui pe cea rănită de şar­pe, şi nici spre prăpastia dez­nă­dejdii a o împinge, nici frânele a le slăbi spre renunţarea la via­ţă şi la dispreţuirea ei; ci la orice caz să stea într-un chip îm­po­tri­va patimei, ori prin doctoriile ce­le mai amare... ori prin cele mai de­licate şi blânde, şi să se ne­vo­ia­scă spre cicatrizarea ranei, cercetând roadele pocăinţei şi îndreptând înţelepţeşte pe omul cel chemat către strălucirea cea de sus...“

În cele din urmă, canonul de pocăinţă trebuie înţeles, admi­nis­trat şi primit ca un mijloc de creştere duhov­ni­ceas­că şi apro­pi­ere de Dum­nezeu. Înmul­ţirea ru­găciunii, lectura ziditoare, cugetarea la moarte şi la judecata lui Dum­nezeu, faptele de milostenie, convorbirile cu pre­o­ţii, mona­hii şi credincioşii îm­bu­nă­tă­ţiţi, deasa spovedanie şi, după caz, îndesirea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mân­tu­i­to­ru­lui îl ajută pe credinciosul eli­be­rat de păcate, prin Taina Spo­ve­daniei, să redevină fiul iubit al Părintelui ceresc, vrednic să poarte haina cea nouă, inelul în dreapta sa şi încălţăminte în picioarele sale (Luca 15, 22).

În administrarea epitimiei, du­hovnicul trebuie să fie chib­zuit şi prudent, să ţină cont de personalitatea şi de particularităţile fiecărei persoane (vârs­tă, caracter, temperament, cul­tu­ră, religiozitate, condiţie socia­lă etc.), de felul şi gravitatea pă­ca­tului şi de aplecarea credinciosului spre îndreptare. Măiestria pastorală a preotului se desco­peră şi se afirmă deplin în sca­u­nul Spovedaniei, în special în apli­carea rânduielilor canonice. Dacă normele cano­nice, care au caracter general, nu sunt adaptate cazurilor concrete şi nu sunt aplicate într-o manieră pasto­ra­lă, ele devin „literă care ucide“.

Acordarea unui canon de po­că­­inţă celui care se măr­tu­ri­seş­te şi însuşirea lui cu smerenie şi cu ascultare de către penitent sunt o necesitate. În prezent sesi­zăm uneori tendinţa de a minimaliza gravitatea unor păcate şi de a considera canonul depăşit, învechit. În astfel de situaţii se cuvine ca preotul să fie şi mai atent şi mai responsabil. Păcatul incestului săvârşit în Corint, în timpul Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni 5), este la fel de grav şi astăzi, pentru că noi nu ne raportăm la societatea în care tră­im, care poate fi atee, laxă, secu­la­rizată etc., ci la Hristos Care ieri şi azi şi în veci rămâne Acelaşi. Aşadar, duhovnicului îi revine responsabilitatea de a îm­bina în mod prudent blân­de­ţea cu stricteţea (iconomia cu acri­via) spre mântuirea credin­cio­şi­lor încredinţaţi lui ca să-i păs­to­rea­scă. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)