Ce teme teologice se regăsesc în imnografia slujbei Înmormântării?

Viaţa omului, ca dar suprem oferit de către Preasfânta Treime, Izvorul vieţii veşnice, este închinată Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, de la prima până la ultima ei clipă. Finalul vieţii pământeşti prin moarte, care este de fapt părăsirea vieţii finite, trăită în lumea materială, şi intrarea în viaţa veşnică reprezintă un moment solemn şi înfricoşător, pentru că dobândirea „Împărăţiei cerurilor” depinde de modul în care creştinul a ales să îşi trăiască viaţa în lumea aceasta. Sfinţii Părinţi ai Bisericii, întocmitori ai rânduielilor de înmormântare, au circumscris acest moment „de trecere” din viaţă la Viaţă preamăririi lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

Toate rânduielile de înmormântare şi pomenire conţin rostiri directe ale numelor celor Trei Persoane ale Preasfintei Treimi sau formule liturgice-euhologice întreite, care conduc sufletul rugătorului către adorarea Preasfintei Treimi. Aceste rânduieli încep cu binecuvântarea mică - de fapt, proslăvirea lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Dumnezeu Fiul şi a lui Dumnezeu Sfântul Duh - şi sunt punctate, adesea, prin doxologia mică „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!” sau cu rostirea întreită a cântării „Aliluia […]”, a rugăciunii „Sfinte Dumnezeule […]” şi a imnului „Veşnică pomenire […]” ori prin rugăciunea „Preasfântă Treime […]”. De pildă, slujba Înmormântării mirenilor are 40 de proclamări ale numelui Preasfintei Treimi, iar Rânduiala înmormântării preoţilor şi a diaconilor de mir are 73 de astfel de referiri doxologice triadologice.

Mântuirea obiectivă, realizată prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Jertfa şi Învierea Sa

Întruparea Fiului lui Dumnezeu deschide celor „drepţi”, adormiţi „din veac” - adică: a) celor care au trăit pe pământ până la momentul Întrupării; b) celor de la Întrupare şi până în prezent; c) celor care trăiesc acum şi la timpul lor vor muri; d) celor care vor trăi după noi, apoi vor muri, până la sfârşitul istoriei - posibilitatea accederii dintr-o stare de aşteptare şi pregătire necontenită la lumină şi viaţă fără de sfârşit, întru slava Celui ce a săvârşit, obiectiv, prin Jertfa Sa, mântuirea întregului neam omenesc. Pentru creştini, mântuirea este răspunsul şi răsplata Mântuitorului pentru viaţa lor trăită întru împlinirea poruncilor Evangheliei, după modelul sfinţilor, bineplăcuţi Lui. Astfel, Biserica se roagă Domnului Hristos ca sufletul celui adormit să se sălăşluiască „…unde este adunarea Prorocilor și unde sunt cetele Apostolilor și ale Mucenicilor și ale tuturor celor care din veac s-au îndreptat prin mântuitoarea Ta pătimire și prin Sângele cu care ai răscumpărat pe omul cel robit, acolo odih­nește-l pe acesta care a adormit întru credință, iertându-i greșelile, ca un iubitor de oameni”.

În creştinism, moartea nu este percepută ca o distrugere sau dispariţie completă şi iremediabilă a persoanei umane. Pentru un creştin, moartea conduce la recuperarea sa de către Hristos, este regăsirea lui în El, atingerea ţelului final al vieţii lui pământeşti şi împlinirea vocaţiei eternităţii, care este sădită în om încă de la creaţie. În Domnul, creştinul devine fiu al nemuririi: „Nu vă tânguiți, toți cei ce ați murit în credință, că Hristos pentru noi a răbdat cu trupul și Crucea și îngroparea, și a făcut fii ai nemuririi pe toți cei ce strigă Lui: Să nu intri la judecată cu robii Tăi […]”.

Mijlocirea Maicii Domnului

Confruntat cu misterul indicibil al morţii şi cutremurat de taina „de dincolo”, creştinul rugător pentru cel adormit caută întărire în ruga sa şi află cea mai puternică mijlocire în Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cântându-i: „Pe tine zid și liman te avem, și rugătoare bine-primită către Dumnezeu (…)”. În rânduielile slujbei Înmormântării, Maica Domnului este des invocată, chemată stăruitor şi rugată să mijlocească la Fiul ei pentru iertarea păcatelor şi mântuirea celui care se prohodeşte sau se pomeneşte. Puterea ei de mijlocire vine din calitatea ei de Maică a lui Hristos: „Una curată și preanevinovată Fecioară, care ai născut pe Dumnezeu mai presus de fire, pe Acela roagă-L să mântuiască și sufletul adormitului robului tău (…)”.

Biserica ne încredinţează că Preacurata, ca Maică a Domnului, are îndrăzneală către Fiul ei şi ruga ei este ascultată şi împlinită de El: „Pe noi, cei robiți de legea păcatului, ne-ai li­berat, Stăpână, ceea ce ești singura Maică Fecioară, zămislind în pântece pe Dătătorul de lege și Împăratul Hristos, prin care ne îndreptăm prin dar și prin har”. „Preasfântă Fecioară nenuntită, care ai născut Lumina cea neapropiată, te rog și cu smerenie cad înain­tea ta și cer ție: Nu înceta a ruga pe Domnul pentru adormitul robul tău, Preacurată, ca să afle acolo iertare greșelilor, în ziua Judecății, Preasfântă, că îndrăznire ai pururea să te rogi Fiului tău.”

Trebuie remarcat că, în întreaga zestre liturgică a Bisericii Ortodoxe legată de ritualurile de înmormântare şi pomenire, ca intercesoare pentru cei prohodiţi sau pomeniţi este chemată doar Maica Domnului, care este „Maica Vieţii”, adică cea care L-a născut cu trup pe Fiul lui Dumnezeu, Domnul vieţii şi „Viaţa” (Ioan 14, 6).

În textele liturgice - în special la otpustul ­slujbelor - sunt amintiţi şi „sfinţii, slăviţii şi întru tot lăudaţii Apostoli” - ca prieteni ai Domnului, primii care s-au adăpat din Viaţă şi cei mai râvnitori propovăduitori ai vieţii în Hristos; „preacuvioşii şi de Dumnezeu pur­tătorii Părinţi” - cei care au învins în trupul lor, prin asceză, pornirile mortale ale trupului, care hrănesc „boldul morţii” insinuat în natura umană prin păcatul adamic; „Sfântul şi Dreptul Lazăr cel a patra zi înviat din morţi” - martorul şi mărturia vie că moartea poate fi învinsă şi că învierea morţilor este un adevăr. La ru­găciunea de iertare, „toţi sfinţii” - generic - sunt chemaţi ca rugători pentru iertarea păcatelor celui adormit.

Drepţii Vechiului Testament, Avraam, Isaac şi Iacov, sunt uneori amintiţi ca reprezentanţi ai poporului care stătea în „latura şi în umbra morţii” (Isaia 9, 2) şi aştepta venirea Răs­cumpărătorului; ei mai sunt pomeniţi şi ca persoane-simbol care desemnează starea înaltă de bucurie, lumină şi pace pe care bineplăcuţii lui Dumnezeu o primesc, ca răsplată, pentru viaţa lor de virtute şi nevoinţă. Domnul, ca un Părinte atotiubitor, îi primeşte pe aceştia şi îi ocroteşte, în veşnicie, precum un părinte pământesc îşi strânge la „sân” feciorul; prin similitudine, textul imnografic foloseşte expre­sia „sânurile lui Avraam (ale lui Isaac şi ale lui Iacov)”.

Uneori sunt amintite Marta (şi, implicit, Maria) sau Maria Magdalena, primele două ca martore directe ale învierii lui Lazăr, iar cea de a treia ca beneficiară a arătării, direct către ea, a lui Hristos Cel înviat şi mărtu­ri­sitoare către Apostoli şi întreaga lume a Învi­erii Lui.

Dar nominal şi cu totul stăruitor, în aceste rânduieli este invocată doar Maica Domnului! (Va urma)

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)