Ce teme teologice se regăsesc în imnografia slujbei Înmormântării? (II)

Trecerea de la taina vieţii temporale la marea taină a vieţii eterne se petrece anvelopată în misterul morţii, care este o realitate ineluctabilă. Pentru a sublinia şubrezenia naturii umane decăzute şi pentru a spori atenţia rugătorului spre obiectivul esenţial şi final al existenţei umane, dobândirea vieţii veşnice cu Hristos, imnografii accentuează, în notă teologic-filosofică, dramatismul momentului desprinderii sufletului din trup, înfricoşător şi dureros: „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai cât lăcrimează atunci şi nu este cine să-l miluiască pe el! Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tin­zându-şi, nu are cine să-i ajute [...].“

„Cu adevărat înfricoșătoare este taina morții! Cum sufletul cu anevoie se desparte de trup? Cum, cu voință dumnezeiască, legătura cea firească se desface din încheieturi și din alcătuire?”

Sunt descrise apoi, etapă cu etapă, efectele dezastruoase ale morţii asupra trupului omenesc: pierderea frumuseţii vitale, încremenirea membrelor trupului, ruperea de lumea senzorială, apropierea de pământ, asemănarea şi unirea trupului cu pământul pentru a se împlini „datul” omenesc, urmare a păcatului primordial: „[...] pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19). Descrierea este terifiantă, constituită din sentinţe „tari”, realiste şi înspăimântătoare. Este o lecţie de înaltă filosofie a vieţii, extrasă din realităţile tenebroase ale morţii: „Unde este frumusețea trupului, unde sunt tinerețile? Unde sunt ochii și chipul trupului? Toate s-au veștejit ca iarba, toate au pierit”. „Toate mădularele trupului se văd acum netrebnice; cele ce puțin mai înain­te erau mișcătoare, toate sunt nelucrătoare, moarte, nesimțitoare; că ochii au apus, picioarele s-au legat, mâinile și auzul au încetat, limba cu tăcere s-a îngrădit și gropii se dă”. „Iată, zac, iubi­ții mei frați, în mijlocul tuturor, amuțit și fără glas; gura a tăcut, limba a încetat și buzele s-au lipit; mâinile și picioarele s-au legat, chipul s-a schimbat, ochii s-au stins și nu văd pe cei ce plâng; auzul nu primește strigarea celor ce se tânguiesc, nările nu simt mireasma tămâiei; dar dragostea cea adevărată niciodată nu moare; pentru aceasta, rog pe toți cunoscuții și prietenii mei, să faceți pomenire pentru mine, ca, în ziua judecății, să aflu milă la judecata cea înfricoșătoare.”

Moartea, rapace, ia însă doar ce poate, pentru că vocaţia omului este viaţa. Dacă trupul, fragil şi stricăcios, se supune morţii, sufletul este nemu­ritor. El porneşte într-o călătorie lungă, „pe calea cea veşnică”; el trebuie pregătit, încă din pruncie, toată viaţa, pentru această clipă când, împodobit cu trăire aleasă şi cu noian de fapte bune, va căuta spre iubirea iertătoare a lui Dumnezeu şi va fi miluit şi mântuit.

Raiul, răsplata celor drepţi

În textul slujbelor, Raiul, ca apropiere de Dumnezeu şi de sfinţi, ca stare înaltă de har este descris prin intermediul simbolurilor şi imaginilor plastice, perceptibile şi inteligibile pentru omul care trăieşte într-o lume supusă legilor materiei. Raiul, făgăduit celor care Îl iubesc pe Domnul şi trăiesc în viaţa lor viaţa Lui, deşi este un meta- cro­notop, este prezentat ca un crâng nesfârşit, cu ape, verdeaţă, lumină, unde sufletele coabi­tea­­ză veşnic, lângă cei „din veac adormiţi”, în „cor­­turile sfinţilor”, iradiate de bucuria divină. În slujbele rânduite pentru cei adormiţi, Biserica se roagă „ca Domnul Dumnezeul nostru să așeze suf­­letele lor în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, unde toți drepții sălășluiesc”, „[...] în corturile drepţilor, în sălaşurile Sfinţilor Tăi şi în cămările cereşti, trecându-le cu îndurarea Ta greşelile şi dându-le odihnă”.

 E lesne de înţeles de ce sfinţii imnografi din Orientul creştin (sirieni, palestinieni, egipteni), alcătuitori ai acestor imnuri, prezintă creştinilor din acele zone aride, Raiul de această manieră. Pentru creştinul din acele spaţii exotice, Raiul va fi fost perceput ca un spaţiu tainic, în care credinciosul află şi ceea ce i-a lipsit în viaţă: apa, vegetaţia, răcoarea, pacea sufletului, bucuria. Imaginea, metaforică, ajuta / ajută la înţelegerea parţială a tainei în care este învăluit Raiul, ca „preajmă” a lui Dumnezeu / apropiere de Dumnezeu. Gândirea umană nu este lăsată însă într-o percepţie elementară cvasimundană asupra Raiului, ci este condusă, de către aceiaşi imnografi, mult mai sus, printr-o prezentare mistică, spre întrezărirea realităţii paradisiace: „Ne bucurăm, chiar numai auzind, că acolo este veș­nică lumină, că acolo este izvorul vieții noastre și că acolo este desfătarea cea veșnică; acolo este Raiul, unde toate sufletele drepților se bucură. Să ne adunăm și noi toți în Hristos, ca să strigăm așa lui Dumnezeu: Aliluia”.

În aceeaşi cheie se exprimă, de fapt, şi părintele Stăniloae, care învaţă că „viaţa viitoare va fi o duminică fără de sfârşit sau paradisul regăsit şi eshatologia inaugurată [...] lumina fără de sfârşit a zilei a opta, în care Dumnezeu va fi totul în toate”.

Judecata lui Dumnezeu

Privind în ansamblu imnografia slujbelor ortodoxe ale înmormântării, se constată modul aproape filmografic în care este relatată Judecata Univer­sală. Imnograful cuvântă ca un avvă în mijlocul ucenicilor, amintindu-le de „ceasul cel înfricoşător” al Judecăţii particulare, al Parousiei şi al Judecăţii de obşte: „Veniți toți, adunați-vă și, șezând, ascul­tați cuvânt: fraților, înfricoșătoare este judecata înaintea căreia toți vom sta; nu este acolo nici rob, nici slobod; nu este acolo nici mare, nici mic, ci toți ne vom înfățișa goi. Pentru aceasta, bine este să cântăm neîncetat cântarea: Aliluia”.

Trecerea de la „acum” - când se petrece moar­tea, la „atunci” - când va avea loc Judecata (practic trecerea de la temporal la atemporalitate) -  este făcută cu multă măiestrie stilistică. Textele au o formă de oralitate (generată de verbele imperative) care transmite perfect mesajul duhovnicesc: viaţa de pe pământ este un „acum” care a şi trecut, iar viaţa veşnică este un „atunci” care este în iminenţă de a veni. Textul aminteşte de apostolicul „Maran atha” (I Corinteni 16, 22), de realitatea apropierii istoriei, cu fiecare clipă, de acel eveniment universal, care va schimba timpul în veşnicie, materia în lumină, iar pe om în aspirant la statutul de „cetăţean al Raiului”. Semnele eshatologice din Evanghelie (Matei 24) sunt, şi ele, parafrazate şi redate sintetic şi plastic: „[...] Atunci cerul se va zbate ca o hârtie bătută de vânt şi vor cădea stelele; toată făptura se va clătina de frică şi lumina se va schimba [...]”.

Modul în care este înfăţişat, imnografic, momentul Judecăţii pare o frescă alcătuită de această dată nu din culori, ci din cuvinte înţelepte, din avertismente şi îndemnuri. Muritorii, indiferent de rang şi ştiinţă, indiferent de timpul când au vieţuit şi de modul în care au trăit, vor fi aduşi în faţa Judecătorului „nemitarnic”, pentru a li se vădi cele ascunse şi pentru a li se răsplăti sau pedepsi faptele: „Morții cei din veac, cu cutremur stând înaintea judecății Tale celei înfricoşătoare și înspăimântătoare, așteaptă răspunsul Tău cel drept, Mântuitorule, și primesc dumnezeiasca judecată cea dreaptă”. „Nimeni nu va scăpa acolo de înfricoșătoarea Ta judecată: toți împărații și puternicii, împreună cu robii vor sta înainte, și glasul cel înfricoșător al Judecătorului va chema popoarele cele păcătoase la judecata osândei; din care, Hristoase, izbăvește pe robul Tău.”

Sentinţa Judecătorului este gravă pentru cei păcătoşi, pe care „focul gheenei îi va mistui şi şarpele cel târâtor îi va înghiţi”; iar celor drepţi şi bineplăcuţi Lui, Domnul le-a „pregătit cămara şi Raiul şi toată împărăţia Lui”.

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)