Ce vedem într-o icoană depinde de ochii cu care o privim

Doar o simplă privire sinceră și câteva cuvinte rugătoare ne trebuie pentru ca o icoană ortodoxă să ne înalțe din cotidianul nostru lipit de pământesc și de multe ori lipsit de culoare la vederea celor mai presus de văz, la contemplarea lumii lui Dumnezeu și a iubirii Sale, zugrăvite măiestrit prin culoare și încărcate de simboluri ce merită descifrate. Despre sensul și bogăția icoanei ortodoxe ne-a vorbit părintele Stéphane Bigham, specialist în iconologie, fost cadru didactic la Facultatea de Teologie, Etică și Filosofie a Universității din Sherbrooke, Québec, și profesor invitat la Institutul Ortodox „Saint-Serge” din Paris.

Părinte profesor, cum a influențat cultul icoanelor spiritualitatea ortodoxă de-a lungul veacurilor, spre deosebire de creș­ti­nismul apusean? Ce ar pierde Ortodoxia dacă ar renunța la icoane?

Printre problemele dezbătute în timpul crizei iconoclaste din secolele VIII-IX se găsește și aceea a naturii cultului acordat icoanelor. Cum să ai un cult față de o imagine fără ca aceasta să nu fie idolatrie, adică închinare la un idol? Părinții celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic (Niceea) și autorii iconoduli au spus că este permisă închinarea la o imagine creștină în virtutea relației dintre tip (icoana ca obiect) și prototip (persoana reprezentată).

Icoana nu este persoana, iar persoana nu este icoana, însă pentru că anumite caracteristici vizibile ale persoanei se găsesc reprezentate artistic în icoană, o legătură nevăzută, mistică, leagă icoana de persoană în așa fel încât ceea ce-i dăm imaginii - cinstire sau insultă - se transferă la persoana reprezentată. Relația dintre persoana cuiva și imaginea sa este asemănătoare cu relația dintre o persoană și numele ei. Teologia numelui poate fi găsită în tot Vechiul Testament. O persoană este prezentă mistic în numele său, iar pronunțarea acestuia, în binecuvântare sau în blestem, face ca persoana respectivă să fie prezentă. Rețineți faptul că iudeii nu pronunță numele lui Dumnezeu atunci când citesc Sfintele Scripturi. Așadar, imaginea și numele cuiva ne creează o legătură mistică cu acea persoană, ele stabilesc o comuniune între noi, iar prin intermediul acestei legături cinstirea noastră ajunge spre exemplu la Hristos și, invers, harul Său ne atinge. Iar atunci când această imagine este așezată în biserică, în contextul Liturghiei euharistice, îi putem vorbi și putem asculta răspunsul său, dacă avem urechi de auzit.

Carol cel Mare și evlavia occidentală față de icoane

Deși Biserica Romano-Catolică a recunoscut cel de-al doilea Sinod ținut la Niceea drept Sinodul al VII-lea Ecumenic, ea nu a primit și nu și-a însușit cu adevărat teologia imaginii pe care o învăța acest sinod. Pentru crești­nismul occidental de până la Reforma protestantă, Biserica latină accepta și apăra existența și venerarea imaginilor, fără a vedea însă că există o legătură, o relație, între tip și prototip, la fel cum noi avem un contact real, însă nedeplin, cu persoana reprezentată. Reprezentările erau obiecte din această lume, făcute din materie și modelate de un artist pentru a călăuzi gândurile noastre către cineva. Ca reacție la Sinodul al VII-lea Ecumenic, împăratul Carol cel Mare propusese deja ceea ce pentru el constituia o poziție „ortodoxă” despărțitoare între, pe de o parte, distrugerea și interzicerea imaginilor din biserici ca fiind idoli (poziția iconoclaștilor) și, pe de altă parte, „adorarea” imaginilor acestui Sinod. El a propus ca imaginile să fie acceptate în biserici, dar să nu li se dea vreo închinare. Atitudinea sa a devenit proprie întregului Occident creștin. Odată cu introducerea și acceptarea ima­ginilor tridimensionale (statuile), Biserica latină a desă­vârșit excluderea imaginilor tainei lui Hristos. O statuie a lui Hristos este din punct de vedere material cu desăvârșire un obiect al acestei lumi; ea nu poartă numele lui Hristos. Nu există nici un spațiu mistic în spatele statuii, așa cum există în spatele unei icoane sau în spatele unei oglinzi. Reforma protestantă a respins „idolatria” catolicismului medieval și, cu excepția unor ramuri ale protestantismului, a eliminat toate tipurile de imagini din bisericile ei. Chiar dacă unele Biserici protestante le-au păstrat, credincioșii nu le dădeau nici o închinare. Notați faptul că Biserica Romano-Catolică după Conciliul Vatican II și-a scos statuile din aproape toate bisericile, de multe ori pur și simplu aruncându-le în stradă. Pentru catolici și pro­tes­tanți, dogma Sinodului al VII-lea Ecumenic cu privire la imaginile creștine nu a fost niciodată cu adevărat integrată în men­talitățile lor și în spiritualitățile lor, adică în practicile lor și în atitudinile lor de evlavie față de imagini. Ei au pierdut atitudinea mistică față de imagini, ceea ce ortodocșii au păstrat.

Ce ar pierde Ortodoxia dacă ar renunța la icoane? Ar pierde însăși natura sa. Am văzut mai sus importanța legăturii dintre dogmă și spiritualitate, prima controlând-o pe cea de-a doua. Această legătură s-ar rupe dacă noi am respinge obiectele cinstirii noastre și spiritualitatea care-i stă la bază. Dacă am desființa spiritualitatea fundamentată pe dogmă, am pierde și spiritualitatea și dogma, și toată structura viziunii teologice ortodoxe s-ar prăbuși. Fără icoane și fără cinstirea lor, Biserica Ortodoxă ar fi un fel de „protestantism de rit bizantin”, neinspirând nici un interes. Ea însăși a avut propriile ei probleme, printre care occidentalizarea artei sacre ortodoxe, însă reintroducerea actuală a icoanelor canonice (care a început aproape de un secol) arată că fundamentul era suficient de solid pentru a permite redescoperirea și repunerea în valoare a tezaurului adevăratei icoane ortodoxe. 

Care este natura frumosului din icoană și cum putem depăși esteticul profan pentru a-i desluși frumusețea liturgică?

Noi suntem prin definiție creaturi ale vederii; Dumnezeu ne-a dat ochi pentru a vedea, iar noi privim anumite lucruri plăcute vederii (flori de primăvară, spre exemplu) și pe altele care sunt dezagreabile privirii (spre exemplu, o stradă plină de deșeuri). Numim agreabil frumosul și dezagreabil urâtul. În plus, facem deseori distincția între frumusețea materială sau estetică și frumusețea imaterială sau spirituală. Creștinii, spunem adesea, trebuie să caute frumu­sețea duhovnicească și să nu se lase seduși de frumusețea materială. Este adevărat, frumu­sețea artistică, estetică, poate conduce atât către Împărăția lui Dumnezeu, cât și către cea a diavolului. Așadar, pentru că icoana este un obiect material realizat de un artist - evident, ea este mai mult decât atât, însă la bază este un obiect de artă materială -, ­toate criteriile frumuseții i se pot aplica. În calitate de creștini ortodocși, avem datoria să reflectăm la relația dintre frumusețea estetică și cea duhovnicească dintr-o icoană. O icoană este prin definiție vizibilă și deci susceptibilă de a fi evaluată potrivit tuturor criteriilor estetice; însă frumusețea duhovnicească nu este vizibilă. Aceasta din urmă este în inimă și perceptibilă doar de o altă inimă, iar categoriile estetice nu se mai aplică aici.

În plus, noi credem în Întrupare. Spunem: Cuvântul Tatălui s-a întrupat din Fecioara Maria și a devenit om. Afirmăm în consecință că materia poate să poarte dumnezeirea. Sfinții sunt purtători de Dumnezeu. Care este implicația acestei doctrine în ceea ce privește icoana? Poate ea să poarte și să manifeste o frumusețe duhovnicească, ima­terială, în același timp cu una vizibilă? Noi spunem că da. Putem oare să vedem frumusețea duhovnicească separat de fru­musețea materială? Fru­mu­sețea duhovnicească este în mod necesar legată de persoana reprezentată. Nu există frumusețe spirituală care plutește în nori. În fine, noi vorbim despre sfințenia unei persoane. Ce altă frumusețe duhovnicească mai există? Noi o vedem însă pe aceasta prin intermediul frumuseții materiale dintr-o icoană.

Un creștin are două feluri de ochi, care corespund cu două tipuri de frumusețe: ochii materiali și ochii duhovnicești. Cele două perechi de ochi nu sunt însă despărțite și nu funcționează una separată de cealaltă. Cât privește icoana, ochii duhovnicești văd în și prin ochii fizici. Așadar, pentru a vedea cele două feluri de fru­musețe, un creștin trebuie să-și învețe ochii să perceapă ceea ce este frumos din ambele registre. Pentru a vedea sfințenia unei persoane într-o icoană, noi avem nevoie de ochi formați pentru a vedea și frumusețea materială și pe cea duhovnicească.

Însă, așa cum știm, un obiect de artă, fiind creația unui artist omenesc, nu este în mod obligatoriu frumos. Anumite creații sunt dezagreabile vederii. Același lucru se spune și despre icoane. Acestea din urmă nu sunt neapărat agreabile văzului. Ce facem când vedem o icoană pictată de un artist lipsit de talent? Poate frumusețea duhovnicească a sfântului să fie totuși văzută? Este necesar pentru ochii fizici să vadă frumusețea materială pentru ca frumusețea spirituală să fie percepută?

Eu aș spune că dacă ne întoarcem din fața unei icoane pentru că este dezagreabilă la vedere, este puțin probabil ca noi să vedem frumusețea duhovnicească. Vedem așadar cum cele două frumuseți sunt strâns legate între ele.

Ce să mai spunem despre cineva care nu are decât ochii fizici chiar bine formați pentru a vedea frumusețea materială? Această persoană nu poate să vadă decât acest fel de frumusețe. Frumu­sețea duhovnicească îi scapă. Pentru o astfel de persoană, icoana nu este decât o frumoasă operă de artă religioasă, ea nefiind anagogică, cuvânt grec ce înseamnă „ceea ce duce spre înăl­țime”, „ceea ce ridică”. Dacă avem ambele perechi de ochi bine formate, frumusețea materială „ne ridică” ochii materiali și îi duce spre înălțime, iar acolo ochii duhovnicești pot contempla frumusețea-sfințenie a persoanei reprezentate.

Cum să ne formăm ochii pentru a vedea cele două feluri de frumusețe? Unde se află locul în care creștinii pot să perceapă într-un mod foarte concentrat fru­musețea materială și sfințenia? Doar în Liturghia euharistică și fiind prezenți la Liturghie în fiecare săptămână ochii noștri fizici se deschid frumuseții materiale și ochii duhovnicești se dezvoltă pentru a vedea sfințenia tuturor persoanelor reprezentate. Este trist, dar nu de mirare, de constatat că anumiți istorici de artă studiază icoanele și scriu cărți foarte bune despre ele, că unii specialiști prezintă mari colecții de icoane, iar oamenii obișnuiți le admiră, însă, dacă toți aceștia nu au ochi duhovnicești pentru a vedea rațiunea de a fi a unei icoane, adică să perceapă fru­mu­sețea duhovnicească - sfințenia -, rămân lipiți de pământul fru­museții materiale și nu vor atinge niciodată înălțimile Împă­răției lui Dumnezeu.

Educația ochilor duhovnicești nu ține de formarea academică

În mai toate tratatele de iconografie, icoana e văzută ca ușă, ca fereastră, ca poartă de intrare, ca punct de întâlnire. Spre ce realitate ne îndrumă ea?

Deși icoana este un obiect material al lumii noastre, fiind pictată cu tehnicile artistice ale acestei lumi, rațiunea de a fi a sa nu este să arate persoanele din lumea aceasta așa cum ele erau în această viață. Cuvântul „portret” înseamnă o imagine a unei persoane, iar într-un sens limitat o icoană este un portret al unuia dintre sfinți. Diferența însă dintre un portret obișnuit și o icoană se găsește în faptul că icoana spre exemplu a unui martir nu-l arată așa cum era el în viața aceasta, ci mai degrabă așa cum această persoană se vede în Împărăția lui Dumnezeu și în strălucirea luminii sale. Atunci când Domnul va reveni și va instaura Împărăția Sa, atât noi, cât și lumea noastră nu vom fi nici distruși, nici transformați în ceva diferit de ceea ce suntem acum. Ne vom schimba cu certitudine, însă în sensul transfigurării, așa cum era trupul lui Iisus. El avea același trup înainte și după Înviere, însă ceva se schimbase în mod evident între timp. Noi spunem că o icoană arată o persoană și lumea noastră în lumina Împărăției lui Dumnezeu, însă noi nu cu­noaștem Împărăția lui Dumnezeu decât în parte, ca printr-o oglindă. Noi încercăm așadar, cu materiale și tehnici artistice din această lume, să arătăm lumea și persoanele transfigurate în lumina Împărăției lui Dumnezeu. Iată de ce, spre exemplu, fondul unei icoane ar trebui, după părerea mea, să fie poleit cu aur, de culoarea aurului sau de o culoare deschisă, nu închisă la culoare, căci fondul reprezintă lumina, energia dumnezeiască ce ne pătrunde și ne cuprinde. Așa cum am mai spus, ceea ce noi vedem într-o icoană depinde de ochii cu care o privim. Iar aici, formarea ochilor duhovnicești nu este influențată de educația academică a celor care privesc. Câteodată chiar, o formare academică în domeniu poate împiedica ochii cuiva să vadă cu adevărat. Însă un creștin, având ochi ca să vadă, privește persoanele reprezentate ca iluminate în lumina dumnezeiască, transfigurate, adâncite în realitatea universului înnoit. El vede anagogic, căci prin intermediul materialelor care compun icoana vederea lui este ridicată către înălțime, către persoanele reprezentate. El le vede în natura umană îndumnezeită și poate așadar să aibă comuniune cu ele și să primească harul lor. Noi spunem că vedem într-un mod mistic, adică la fel ca a vedea ceva ascuns, dar nu în întregime ascuns, ceva revelat, dar nu în întregime revelat. După instaurarea plenară a Îm­părăției lui Dumnezeu, la Judecata de Apoi, nu vor mai exista icoane, căci îi vom vedea în mod direct pe cei reprezentați în ele. Icoanele sunt unelte ale acestei lumi, create de artiști creștini ortodocși, pentru a ne permite să vedem, în parte, pe cei care trăiesc deja în Împărăție, și să întrezărim propriul nostru viitor.

Prin ce mijloace ale acestei lumi icoana reprezintă Împărăția lui Dumnezeu a cărei realitate depășește înțelegerea noastră? Pentru „a descrie” Împărăția, icoana urmează Scripturilor, care vorbesc despre ea inversând condițiile lumii acesteia: în grădina Edenului, de exemplu, Adam și Eva erau goi fără să se rușineze; potrivit prorocului Isaia, copilul se va juca în apropierea cuibului șarpelui; Apocalipsa spune că Ierusalimul ceresc nu va avea nici soare, nici lună, nici altă sursă de lumină naturală sau artificială. De ce? Pentru că lumina dumnezeiască va lumina totul. Așadar, nu va mai exista nici o nevoie de lumina acestei lumi. La fel face și o icoană, servindu-se însă de tehnicile artistice: perspectiva lineară a lumii noastre devine perspectiva inversă; profunzimea vizuală pe care o percepem cu ochii noștri se estompează și orice acțiune are loc în prim-plan, ca pe scena îngustă a unui teatru; umbrele create de lumina fizică sunt eliminate; proporțiile corporale nu sunt respectate; mai multe evenimente, din timpuri și locuri diferite, pot fi reprezentate împreună; gesturile și semnele, ireale în ceea ce privește persoanele istorice, sunt asociate lor. Nerespectând „legile” care guvernează această lume, icoana „destabilizează” suficient percepția noastră asupra acestei lumi pentru a ne lăsa să vedem, ca printr-o oglindă, splendoarea Împărăției lui Dumnezeu.