Cea mai mare biruinţă asupra bolii este însăşi acceptarea ei

Considerând necazurile şi durerea realităţi dramatice ale vieţii prezente, credinţa creştină caută să dea suferinţei un sens înalt şi mântuitor, recomandând păstrarea darului sănătăţii cât mai mult şi cât mai nealterat cu putinţă, iar în cazul instalării bolii, descoperirea adâncilor raţiuni ale ei, spre uşurare şi alinare sufletească, astfel încât aceasta să devină cale spre mântuire, o Golgotă ce trebuie urcată personal spre Taborul schimbării lăuntrice şi al desăvârşirii.

Spiritualitatea ortodoxă învaţă că viaţa este dar divin, iar sănătatea este o reală binecuvântare dumnezeiască, la a cărei păstrare omul este dator să contribuie fundamental. Primii oameni trăiau în starea de comuniune cu Dumnezeu, o stare de potenţială perfecţiune, necunoscând suferinţa şi întregul cortegiu ce o însoţeşte: boala, durerea, alterarea psihică şi fizică, moartea. Toate acestea au intrat în lume şi în viaţa lor ca urmare a păcatului.

Din acest motiv, credinţa răsăriteană, căutând să răspundă la întrebarea referitoare la originile suferinţei, identifică o cauză ultimă generală: păcatul strămoşesc, la care se adaugă vulnerabilităţile arborelui genealogic şi păcatele personale.

Într-o altă logică, duhovnicească, se situează suferinţa ca dar, boala ca binecuvântare, care au o raţiune înaltă şi veşnică: iertarea păcatelor sau, în absenţa acestora, îmbunătăţirea vieţii morale, din perspectiva dobândirii răsplatei din partea lui Dumnezeu, a cununilor mântuirii.

După căderea în păcat, suferinţa a devenit o constantă a vieţii, împletindu-se cu momentele de linişte, acalmie şi relativă armonie între trup şi suflet, între funcţiile şi lucrările trupeşti şi cele spirituale. Bunul creştin ştie însă că viaţa este o alternanţă între bucurie şi încercare, între necaz şi mângâiere, suferinţă şi alinare.

Boala - profilaxie a păcatului şi mucenicie a sufletului

O primă cauză a tuturor acestor încercări şi pătimiri fără de voie o constituie păcatele celor de un neam cu noi, slăbiciunile spirituale ale arborelui genealogic sau păcatele personale. Dacă în cel dintâi caz suferinţa curăţă păcatele înaintaşilor noştri, în cel de-al doilea caz, ea se datorează erorilor de viaţă fizică şi duhovnicească ale persoanei. Atât într-un caz, cât şi în celălalt, variatele necazuri constituie, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, o scadenţă a păcatului, un adevărat "bisturiu" prin care sunt eliminate din viaţa celui suferind păcatele şi efectele lui, spre însănătoşirea sa sufletească, sau, cum le numea Cuviosul Paisie Aghioritul, adevărate "note de plată", pe care omul le plăteşte fie în lumea aceasta, şi atunci îşi uşurează viaţa viitoare, fie dincolo, după moarte, fără posibilitatea de a le mai îndrepta personal şi rămânând astfel la mila altora: familie, urmaşi, prieteni, apropiaţi, care prin rugăciunile lor pot uşura sufletul de greutatea păcatelor şi a patimilor nepocăite.

Suferinţa şi boala, în cazul unei vieţi păcătoase, sunt considerate o formă de îndreptare din păcat, o adevărată "profilaxie a păcatului", o vindecare de el şi o eliberare de efectele sale, "medicamente amare" (Cuviosul Paisie Aghioritul), "antibioticul" pe care omul îl primeşte fără voia sa, spre vindecare sufletească.

Sfântul Ioan de Kronstadt spune că "pentru plăcerile de voie, la tinereţe, vin bolile fără de voie, la bătrâneţe", iar Sfinţii Varsanufie şi Ioan socotesc purtarea crucii fără cârtire şi clevetire şi cu încredere în mila şi mângâierea din partea lui Dumnezeu, cea mai înaltă formă de asceză, care compensează lipsa postului, a înfrânării şi îngenuncherilor, a nevoinţelor trupeşti şi sufleteşti.

Demontând una dintre obiecţiile aduse Providenţei sau purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume şi faţă de om, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că "Tatăl Ceresc pedepseşte şi nu pedepseşte", în sensul că doar unii dintre cei păcătoşi îşi trag păcatele în lumea aceasta, după cum mulţi dintre cei drepţi trăiesc în suferinţă, pentru ca pedeapsa celor dintâi, precum şi răsplata celor drepţi să fie depline dincolo, după judecata obştească. Din acest motiv, Sfântul Părinte spune că nu trebuie să ne mâhnim când suntem încercaţi, ci mai degrabă să ne întristăm când avem sentimentul aparent că toate ne merg bine şi fericit, deşi noi avem o viaţă păcătoasă. Însă chiar şi aceasta este o dovadă a iubirii, milostivirii şi îndelung răbdării Părintelui Ceresc, Care ne cheamă şi ne aşteaptă, până în ultimul ceas al vieţii, să ne întoarcem din păcat, la adevărata viaţă, cea virtuoasă şi mântuitoare.

Necazurile, bolile şi durerile constituie, astfel, un real examen moral, pe care omul trebuie să îl treacă, pentru a-şi dobândi mântuirea, căci, spune acelaşi Cuvios Paisie Aghioritul, paşaportul spre preadulcele rai are neapărată nevoie de viza sau de ştampila încercărilor sau a necazurilor.

Pentru cei sporiţi duhovniceşte, răbdarea suferinţelor cu demnitate şi nobleţe sufletească se face prilej de "sărbătoare" a sufletului. Pentru aceştia, ea constituie un "dar divin", un "examen pentru cealaltă viaţă". În funcţie de răbdarea lor, creştinul îşi agoniseşte răsplată din partea lui Dumnezeu.

În "cuptorul suferinţelor" şi prin "focul nenorocirilor", cum le numeşte acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur, asemenea aurului, în vechime, omul se eliberează de păcatele sale şi îşi aşază, cu ajutorul lui Dumnezeu, la cununa mântuirii personale, pietrele cele mai de preţ: safirul, smaraldul şi onixul.

Pentru toţi creştinii, ele sunt necesare şi folositoare, constituind o adevărată mucenicie a trupului, spre vindecarea sufletului, o cale prescurtată a mântuirii şi desăvârşirii sau, în exprimarea aceluiaşi Sfânt Părinte, "pedepseşte Dumnezeu trupul, ca să înţelepţească sufletul". Dincolo de a fi pedepse pentru păcate, încercările şi suferinţele din viaţa prezentă reprezintă forme ale dragostei şi milei lui Dumnezeu, căi, nu de certare, ci de "vizită", "cercetare" şi iertare a omului.

Astfel, mai presus de toate, ele se descoperă a fi o formă a binecuvântării şi alegerii din partea lui Dumnezeu, pentru că niciodată Părintele Ceresc nu face un lucru inutil şi fără a-i dărui omului harul purtării lui; reale "binefaceri", cea mai înaltă harismă, cel mai important dar pe care îl poate dobândi omul, spre îndreptarea şi mântuirea sa.

Primirea şi purtarea bolilor cu demnitate şi nobleţe - cale spre dobândirea cununilor sfinţeniei

Atitudinea omului aflat în suferinţă este variată, în funcţie de crezul şi de convingerile sale, de tăria sa morală şi de puterea sa de asumare a lor. Aceasta variază de la încrederea statornică în mila şi ajutorul lui Dumnezeu, de la încrederea în mântuirea sufletului, chiar şi cu preţul slăbirii şi pierderii puterilor trupului, la nemulţumire şi clevetire, la revoltă şi apostazie.

Fin cunoscător al sufletului omenesc, Sfântul Ioan Gură de Aur a intuit un adevăr fundamental referitor la asumarea necazurilor şi purtarea crucii încercărilor, spunând că suferinţele noastre ni se fac mari sau mici nu în funcţie de firea lor, de consistenţa sau apăsarea acestora, ci în funcţie de starea sufletească a celui care le primeşte. Acceptarea lor ca pe nişte probe mântuitoare le uşurează şi alină, după cum nemulţumirea faţă de ele, compararea, cârtirea şi clevetirea, împotrivirea şi revolta le fac mult mai grele şi mai apăsătoare.

Ortodoxia nu caută suferinţa şi durerea, boala şi întristarea, dar, odată instalate în viaţa omului, fie şi din lipsa lui de "veghere" în plan trupesc şi sufletesc, ea ne îndeamnă să facem "filosofia bolii", adică să smulgem suferinţei şi bolii partea lor pozitivă, să pătrundem şi să cultivăm sensurile lor mântuitoare. Să căutăm să aflăm cum putem, chiar şi din cele mai dramatice şi dureroase evenimente ale vieţii prezente, să ne facem mijloace şi căi de dobândire a fericirii celei veşnice.

Purtarea lor cu pace lăuntrică şi seninătate, în aşteptarea răsplatei din partea lui Dumnezeu, suportarea lor cu demnitate, nobleţe şi mulţumire curăţă sufletul şi îi dau strălucire. Prin aceasta, răbdarea în suferinţă i se face "cununa cununilor", "regina" virtuţilor, căci, spun Părinţii cei duhovniceşti, desăvârşirea "e ascunsă în crucea lui Hristos" (Sfântul Marcu Ascetul).

Am putea spune că Ortodoxia ne învaţă şi ne arată cum putem să facem din acest viclean vrăjmaş, pătruns în viaţa noastră, adesea ca un "fur" - prea devreme şi fără a ne fi bucurat din toate bucuriile ei -, dacă nu un prieten, măcar un companion sau însoţitor, cu care să călătorim spre porţile Raiului, spre Împărăţia cerească, unde vom lepăda orice "durere, întristare şi suspinare", trăind în fericirea veşnică şi în lumina cea neînserată a iubirii şi slavei dumnezeieşti.